• Tweet

de Claude Bourrinet

Pentru cei care se dau greu de mulțumit și pe care îi deranjează imaginea populară a lui Satan, deoarece a fost preluată de creștinism care, la fel ca iudaismul, își datorează mitologia unui întreg moștenire păgână, orientală, egipteană, iraniană, maniheistă, chiar indiană, nu este interzis să invocăm instinctul morții, iubirea de neant, plăcerea în suferința provocată și, uneori, suferită (și ne întrebăm uneori dacă cea de-a doua nu prevalează asupra celei dintâi).

Desigur, Satana este stăpânul lumii (sau Thanatos, dacă doriți, care o împarte cu Eros, cei doi fiind legați ca un cuplu blestemat). Istoria este brodată cu mai multe masacre, ruine, incendii, cruzime, ferocitate decât fericiri, plăceri, frumuseți (cu excepția cazului în care găsim aceste plăceri în lumina aurie a flăcărilor, în concertele de urlete sau în gigantice construcții umane alimentate de sudoarea și durerea oamenilor).

Ar fi așadar riscant să afirmăm că Răul este mai prezent acum decât în trecut. Să repetăm: evoluția umanității s-a desfășurat într-un fel de coșmar, în care peisajele sunt ca niște imagini anticipate ale Iadului. S-a spus că cea mai mare șiretenie a Diavolului este să ne facă să credem că nu există. Materialismul, ateismul, teoriile psihanalitice, sociologice, antropologice etc. i-au dat alte nume, dar efectele sale nu s-au schimbat. În fond, indiferent de realitatea pe care i-o atribuim, este doar o chestiune de interpretare, la scară umană. Și, deși constant, invariabil în intenția sa de a face rău, se adaptează foarte bine la vicisitudinile progresului. Dar a doua mare înșelăciune este evidentă: nu există, dar totul se petrece ca și cum ar exista!

De aceea, nu vom face onoarea vreunei epoci să o considerăm mai afectată de tridentul său decât orice altă epocă. Realitățile acestei lumi sunt relative. Cu toate acestea, ceea ce era considerat odinioară o apocalipsă, de exemplu exterminarea completă a locuitorilor Bagdadului de către mongoli și distrugerea metodică a imperiului musulman de către frumoșii călăreți feroce veniți din stepe, ce înseamnă în comparație cu genocidurile contemporane, comise în mod organizat, industrial, deci rațional, cu meticulozitatea unor popoare rafinate de secole de cunoștințe tehnice și științifice? Dar totul este o chestiune de proporții, iar tortul satanic este mult mai mare când pământul poartă șapte miliarde de mizerabili, decât când crește, ca păduchii, doar câteva sute de milioane.

Din fericire, am evoluat cu un plus de putere pe care primitivii l-ar invidia dacă ar putea contempla ecranele noastre, mașinile noastre de spălat, mașinile și avioanele noastre și bomba noastră atomică.

Veți spune că aceste invenții fac mult zgomot. Ei bine, iată, suntem aproape! Pentru că, dacă există un simptom incontestabil al Răului, acesta este uscarea progresivă și iremediabilă a tăcerii, ca o sursă secată de construirea în vecinătate a unui imens rezervor de apă. La acest caz clinic s-ar putea adăuga acțiunea frenetică. Epoca noastră agitată, din ce în ce mai agitată ca un diavol în cutie, a uitat complet ce era liniștea imobilității. Pascal avea dreptate când afirma că toată nefericirea omului provine din incapacitatea sa de a sta liniștit în camera sa. Putem risca ipoteza că, din acest punct de vedere, lucrurile s-au deteriorat când Aristotel a valorizat acțiunea. A acționa este deja un mecanism fără limite, care, de multe ori, se învârte în gol sau duce la catastrofe. Dar, mai ales, acest vacarm voluntarist și această agitație a bunelor intenții ascund sub un văl de ceață necesitatea urgentă de a ne gândi la noi înșine, la suflet (acest cuvânt urât), la mântuire. Ne îmbătăm cu acțiune, crezând că „facem ceva". Nu este vorba, desigur, de a nu face nimic, ceea ce este imposibil dacă vrem să supraviețuim. Dar acțiunea și succesele ei au împins limitele uitării, iar acum ne înecăm într-un mare vid de agitație, ca niște cosmonauți pierduți în imensitatea interstelară.

Să revenim la zgomot, care, de altfel, la fel ca lumina artificială, ne-a invadat întreaga existență. Și chiar dacă toate lucrurile sunt egale în natura umană (omul este greu) de-a lungul timpului, totuși o diferență, de ordin cantitativ, face ca epoca noastră să fie singulară: niciodată puterea de a face rău, de a distruge, nu a fost pusă în mâinile unor oameni iresponsabili, nebuni furioși și posedați. Și cel mai îngrijorător în această chestiune este că ne obișnuim cu asta. „Omul este un animal care se obișnuiește cu orice", spune Dostoievski în „Amintiri din casa morților", un titlu genial inspirat, povestea deportării sale într-un lagăr din Siberia care, privit de la distanță, pare destul de puțin feroce în comparație cu alte tipuri de închisoare viitoare, în aceeași Siberie sau în câmpurile mohorâte ale Poloniei sau Germaniei.

Este ca și cum, să zicem, am vrea să punem pe același plan sacrificarea bovinelor de către măcelarii parizieni din secolul al XIX-lea și abatoarele moderne, gigantice și eficiente, care în prezent sacrifică și eviscerează milioane de animale într-un timp record.

Dar zgomotul? Este omniprezent, atotputernic, omnipotent, ca Dumnezeu. Îl găsim acasă, în mașini, în cluburi de noapte, pe stradă, în magazine, în toalete... Ce disconfort existențial insuportabil, când încetează! Dintr-o dată, ne trezim singuri cu noi înșine, cu mizeria și mediocritatea noastră. „Îmbătați-vă!", proclamă Baudelaire, ironic. Trebuie să spunem că el se gândea la poezie, la muzică (poate la cea a lui Wagner, care provoacă efecte similare cu cele ale hașișului sau opiului), la artă, la frumusețe, la suferință (care, în cele din urmă, ocupă mult timp)... Pentru a uita că vom muri. Baudelaire, pascalianul, jansenistul...

Căci ceea ce contează mai presus de toate, și aici intervine Diavolul, este să uităm. Nimic nu este mai iritant pentru Cel Rău decât să ne întoarcem la noi înșine și să ne dăm seama că nu suntem nimic. El vrea neapărat să avem sentimentul că suntem totul. Ca eul nostru să nu se mulțumească doar să fie plin de zgomot și furie, ca un balon umplut cu aer, ci să se extindă până la limitele nelimitate ale universului, dacă este posibil. Dar măsura nu mai este din această lume.

Totul pare ca și cum Satana și-ar lua în mod regulat porția de vieți proaspete, mai ales dintre tineri. Ei sunt cei care se accidentează cu mașina, în weekend, sub influența alcoolului, a drogurilor și a vitezei. Mulți se sinucid. Și alergăm la concerte sau la petreceri rave vampirice, ca fluturii în flacăra șemineului. Și aici există progrese: dansurile din vechime erau ritualuri erotice care imitau ordinea cosmosului. Ronda era floarea acestora. Trebuie citit în acest sens unul dintre cele mai fascinante pasaje din Sylvie, de Nerval, intitulat Adrienne. Dar Gérard povestește și întâlnirile sale cu rondele de copii, pe stradă, cântând cântece ale bunicilor lor. Valsul însuși provine din amețeala rotitoare a titirezilor stelari. Până la polcă, până la tangoul vulgar, suntem încă în Erosul ritualizat al rădăcinilor lumii. Și au venit rockul, popul, cluburile de noapte, care au fost punctul culminant al culturii noastre muzicale populare și al tradițiilor noastre festive.

Este dificil să faci pe cineva să înțeleagă în această ordine a lucrurilor, deoarece Diavolul nu folosește oțetul ca momeală, plăcerile violente ale simțurilor cele mai grosolane ne invită să iubim ceea ce ne pierde. Jerk (care înseamnă „scuturare", „smucitură") a fost un „dans", sau mai degrabă o frenezie fiziologică, care a confirmat izolarea corpurilor și a distrus armonia cuplurilor, care înainte erau cuprinse de o extazie erotică. Violența instinctului sexual s-a dezlănțuit. Concertele în aer liber ofereau încă o iluzie de deschidere către cer. Dar închiderea în așa-numitele „cluburi de noapte" a aruncat corpurile și inimile într-un fel de fuziune asurzitoare, în care schimbul verbal (ceea ce face specificitatea omului) și toate subtilitățile seducției sunt interzise și am fost șocat, uimit, când am aflat că trupa de metal care anima Bataclanul, în momentul izbucnirii ororii, era o trupă de rock satanistă. Rămâne eructația, explozia conștiinței, anihilarea ei în vacarmul totalitar, însoțite uneori de abordări animale care tind spre rut. Dar era și mai rău! Petrecerile rave nu vizează nici mai mult, nici mai puțin decât abolirea oricărei conștiințe de sine și a lumii, a acestei conștiințe care constituie demnitatea omului.