Dilema lui Tudorel Toader

Postat la: 12.12.2018 |

În ciuda presiunilor la care a fost supus, ministrul Justiției, domnul Tudorel Toader nu a considerat necesar ca, în acest an, Guvernul din care face parte să emită o ordonanță de urgență privind amnistia și grațierea. Este de presupus că, în urma multiplelor contacte pe care le-a avut la nivelul Uniunii Europene, el a ajuns la concluzia că, deși un asemena act normativ este necesar, el nu este oportun din punct de vedere politic. Am toate motivele însă să îmi imaginez că se va situa pe o poziție diferită în ceea ce privește preluarea printr-una sau două ordonanțe de urgență a prevederilor din Codul penal și din Codul de procedură penală validate de Curtea Constituțională. Enigma care a generat acest titlu este dacă se va întâmpla până la sfârșitul anului sau nu.

Pe întreg parcursul anului, societatea românească a fost ruptă în două, unii considerând că este indispensabilă o amnistie și grațiere, care din multiple rațiuni nu poate fi făcută decât pe calea unei ordonațe de urgență, iar alții că un asemenea act normativ are consecințe grave, ireparabile asupra actului de Justiție. Între cele două poziții, nu a existat nicio nuanță de gri. Iată însă că acum, în luna decembrie, apare o nouă temă. Taberele nu se schimbă, dar ponderea acestora cunoaște diferențe semnificative.

Procesul legislativ efectuat în Parlament vizând reformarea parțială a Justiției prin schimbarea nu numai a modului de organizare, ci și a Codurilor, și mă refer aici la Codul penal și la Codul de procedură penală, a fost extrem de lent. Marcat de polemici aprige în interiorul și în exteriorul Parlamentului, precum și de măsuri menite să compromită sau măcar să blocheze acest parcurs. Tocmai de aceea opoziția și Klaus Iohannis au recurs sistematic la șicanarea majorității, pe calea atacurilor la Curtea Constituțională. La rândul ei, Curtea Constituțională a lucrat cu toate motoarele turate la maximum, validând o serie întreagă de articole de lege și invalidând altele, pe care le-a considerat a fi în contradicție cu Legea Fundamentală. Ce ar urma să se întâmple?

Într-o țară normală, nemarcată de un război intern, procesul legislativ ar trebui reluat și desfășurat în mod accelerat, pentru a putea fi corectate într-un termen rezonabil prevederile invalidate de către CCR. Experiența însă a demonstrat că acest parcurs este imposibil, întrucât șicanele opoziției și ale lui Klaus Iohannis pot continua aproape la infinit. Astfel încât această aprigă dezbatere să se suprapună cu rundele de alegeri care urmează. Și astfel s-a născut dintr-o situație neobișnuită o soluție și ea neobișnuită.

Nu s-a mai întâmplat în România ca o parte dintr-o lege complicată, partea validată de către Curtea Constituțională, să fie transferată din Parlament la Guvern, pentru a se transforma în ordonanță de urgență. De altfel, Constituția interzice cu desăvârșire ca o lege aflată în dezbatere parlamentară să fie transformată în ordonanță de urgență. E logic. Ar însemna, prin reducere la absurd, că asistăm la o competiție și chiar la o cursă în materie legislativă între Parlament și Executiv. Între două puteri ale statului. Dintre care una este prin definiție singurul legiuitor, în timp ce cealaltă, puterea executivă, are această capacitate doar prin transfer și în anumite condiții.

În conținutul frazei de mai sus poate fi identificat și principalul argument contra intenției de care am vorbit susținut de opoziție. Pe de altă parte însă, nu mai e nimic de dezbătut în Parlament legat de articolele din cele două Coduri validate integral de către CCR. Dacă nu mai e nimic de dezbătut, atunci logica formală ne trimite la concluzia că nu ne aflăm în prezența suprapunerii a două proceduri legislative și că, prin urmare, Executivul nu înfrânge vocația Parlamentului de a elabora acte normative, ducând până la capăt ceea ce a început.

În fine, se mai pune în mod firesc o întrebare cât se poate de rezonabilă. Dacă printr-o ordonață de urgență intră în vigoare o parte a celor două Coduri, respectiv articolele validate de CCR, acestea urmeză să înlocuiască articolele corespunzătoare din cele două Coduri, articole care urmează să fie abrogate de îndată. Iar întrebarea este în ce măsură noile articole introduse prin ordonanță în vechile Coduri vor asigura coerența necesară administrării Justiției în materie penală, până când, în fine, cândva, opoziția își va epuiza arsenalul iar Parlamentul își va putea încheia opera.

Abia după ce răspundem la aceste întrebări apare și dilema domnului Tudorel Toader. O dilemă care are două dimenisuni. Una politică și cealaltă de oportunitate. Dilema politică este dacă majoritatea e capabilă să înfrângă la acest capitol voința minorității. Și aici desigur trebuie avute în vedere și conexiunile externe ale acestei minorități conduse de Klaus Iohannis, care devine astfel liderul de necontestat al opoziției. Și există criteriul oportunității. În ce măsură este oportună sau nu la final de an o asemenea operație chirugicală.

Să admitem că domnul Tudorel Toader, care are pâinea și cuțitul la acest capitol, va ajunge la concluzia că poate fi câștigată competiția politică și că o ordonanță de urgență este oportună. În această situație, el va beneficia de un avantaj, dar va trebui să facă față unui handicap. Avantajul este că majoritatea politică îi va da toată susținerea, iar handicapul este timpul. Are timp Tudorel Toader, cu echipa sa de la Ministerul Justiției, să elaboreze această ordonanță de urgență - una sau două, dacă ne gândim că se modifică atât Codul penal cât și Codul de procedură penală - în timpul rămas până la sfârșitul sesiunii parlamentare? Iar a doua provocare este cum anume va fi concepută și operată această inginerie legislativă, fără a da peste cap mersul care și așa e alandala al Justiției române.

Sorin Rosca Stanescu