• Tweet

În ultima vreme port tot mai des tricoul cu figura enigmatică a lui Corto Maltese și puloverele lui Mihara Yasuhiro. Nu din nostalgie. Nostalgia este un sentiment comod și, de cele mai multe ori, înșelător. Nu vreau să mă întorc în trecut. Știu prea bine că trecutul real e mai puțin poetic decât cel pe care îl reconstruim în memorie. Și totuși, dimineața, mâna se duce aproape întotdeauna spre aceleași haine. M-am întrebat de ce.

Poate fiindcă, dincolo de ceeace sunt - haine, ele mă trimit către aceeași lume. O lume în care lucrurile aveau biografie, în care oamenii purtau urmele drumurilor lor, iar obiectele dobândeau caracter odată cu trecerea timpului. O lume în care nu totul era nou, impecabil și interschimbabil.

Corto purta pe chip și pe haine urmele călătoriilor sale. Nu era nou. Nu era impecabil. Nu era optimizat. În aventurile lui Hugo Pratt, oamenii apăreau din ceață, dispăreau în deșert, traversau mări și războaie fără să se explice prea mult. Păstrau un rest de mister. Astăzi, aproape nimeni nu mai acceptă misterul. Fiecare își expune opiniile, emoțiile, traumele, preferințele și fotografiile de vacanță cu o minuțiozitate birocratică. Omul contemporan pare să trăiască într-un proces-verbal permanent. De aceea mă întorc la Corto Maltese. Nu pentru aventură, ci pentru tăcere.

Îmi plac și hainele lui Mihara Yasuhiro. Sunt rupte expres, iar mulți văd în asta doar un joc estetic sau o excentricitate a modei contemporane. Eu văd altceva. Într-o lume obsedată de nou, de impecabil și de perfect finisat, aceste haine poartă încă de la început semnul imperfecțiunii. Ca și cum ar refuza să participe la iluzia obiectului fără istorie. Nu ascund fisura. O afișează.

Port cu drag puloverul lui Mihara Yasuhiro - cadoul prietenului meu Rareș la împlinirea varstei de 60 de ani, pentru că are răbdarea să caute cadouri potrivite, dar și pentru că este gata-rupt din fabrică. Nu fiindcă aș confunda ruptura cu frumusețea, ci fiindcă ea introduce în obiect o formă de modestie. Haina nu pretinde că este perfectă. Nu promite eternitatea. Acceptă încă din prima zi ceea ce toate lucrurile vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie purtate, atinse de timp și marcate de viață.

Trăim într-o epocă ce încearcă să elimine orice urmă de uzură. Fețele trebuie întinse, clădirile renovate, cuvintele cosmetizate, istoria rescrisă și biografiile corectate. Totul trebuie să pară nou. Dar nimic viu nu este nou pentru totdeauna.

Privesc uneori oamenii din jurul meu și am impresia că mulți dintre ei își petrec viața fugind de propriile lor urme. Eu, ca mediocru, încep să le caut. În cărți îngălbenite, în cafenele demodate, în orașe care nu au fost încă reabilitate complet și în obiecte care poartă cicatricile folosirii. De aceea îmi place, poate cel mai mult, orașul Havana.

Nu pentru revoluție, nici pentru exotism, ci pentru că încă mai are fisuri, contradicții și umbre. Încă nu a devenit o copie a altui loc. Mă gândesc la străzile ei scorojite, la hotelul "Ambos Mundos", la "Bodeguita del Medio", la clădirile care par să reziste nu datorită timpului, ci în ciuda lui. Nu sunt locuri perfecte. Tocmai de aceea sunt vii.

Aud tot mai des vorbindu-se despre viitorul Cubei, despre modernizare, despre normalizare, despre integrare. Poate că toate acestea sunt inevitabile. Poate că sunt chiar necesare. Nu idealizez sărăcia și nu confund ruina cu frumusețea. Dar există în mine o neliniște pe care nu reușesc să o alung. Am văzut prea multe locuri "salvate" până la distrugere.

Prea multe orașe renovate până în punctul în care au încetat să mai semene cu ele însele, prea multe cafenele transformate în concepte, prea multe piețe istorice devenite decoruri și prea multe colțuri ale lumii care și-au pierdut accentul pentru a dobândi o pronunție universală.

Mediocru fiind, nu visez la revoluții și nici la utopii. Dar mă tem de uniformizare. Fiindcă, dintre toate formele de sărăcie ale lumii contemporane, asemănarea mi se pare una dintre cele mai apăsătoare. Acesta este unul dintre puținele avantaje ale trecerii anilor. Nu te mai interesează atât de mult ceea ce strălucește. Începi să fii atent la ceea ce rezistă.

Am ajuns să admir mai puțin succesul și mai mult supraviețuirea. O carte care a trecut prin trei generații, o prietenie care a rezistat câtorva dezamăgiri, un oraș care nu și-a uitat trecutul. Dar, mai ales, un om care nu și-a schimbat convingerile de fiecare dată când s-a schimbat direcția vântului.

Mă întreb uneori dacă nu cumva acesta este destinul tuturor lucrurilor pe care ajungem, până la urmă, să le iubim: nu perfecțiunea lor, ci încăpățânarea cu care refuză să semene cu restul lumii. De aceea port tot mai des tricoul cu chipul lui Corto Maltese și puloverele lui Mihara Yasuhiro.

Nu pentru că aș dori să mă întorc într-un trecut care nu mai există, ci pentru că ele îmi amintesc ceva ce lumea pare să uite tot mai des: faptul că valoarea unui lucru nu stă în perfecțiunea lui, ci în povestea lui.

Corto Maltese poartă urmele drumurilor sale. Havana poartă urmele istoriei sale. Iar puloverul lui Mihara Yasuhiro poartă urmele timpului încă înainte de a-l fi cunoscut. De aceea îmi sunt toate atât de apropiate. Aparțin, și ele, aceleiași familii spirituale. Sunt lucruri care au supraviețuit sau care măcar refuză să se prefacă nepăsătoare în fața timpului.

Iar pe măsură ce timpul trece, descopăr că nu mai caut noutatea. Caut urmele. Fiindcă urmele sunt dovada că timpul a trecut pe acolo și, cu toate acestea, nu a reușit să distrugă totul. Aceasta este, în cele din urmă, definiția mea secretă a eleganței. Nu ceea ce strălucește, ci ceea ce rezistă. Voiam să termin textul, dar mi-am dat seama că eram cît pe ce să uit de pantaloni...

Am în dulap o pereche de pantaloni cumpărați acum câțiva ani de pe Etsy, din acea secțiune unde se mai găsesc, din când în când, haine cu adevărat vechi. Au fost destul de scumpi și, dacă sunt sincer, nici măcar nu sunt frumoși în sensul obișnuit al cuvântului. Au aparținut, după toate aparențele, unui docher din Calais. Sunt mai mult petice decât pantaloni, cusute unele peste altele cu o grijă aproape tandră, jerpeliți pe alocuri și rupți în câteva locuri.

Nu i-am reparat niciodată. Mi s-a părut că ar fi o formă de indiscreție. Există oameni care restaurează cu pasiune obiectele vechi până când acestea ajung să arate ca noi. Nu îi judec. Dar eu nu am simțit niciodată această nevoie. În fața pantalonilor acelui docher din Calais am avut mereu impresia că nu sunt proprietarul lor deplin, ci doar un trecător.

Uneori mă uit la cusăturile acelea inegale și mă întreb cine a fost omul care le-a făcut. Poate chiar el. Poate soția lui. Poate o mamă, poate o soră, poate cineva care încerca să mai câștige câteva luni de viață pentru o haină pe care nu și-o permitea înlocuită.

Nu voi afla niciodată. Cred că tocmai această necunoaștere le dă valoare. Într-o lume în care aproape totul este explicat, catalogat și arhivat, mă surprind prețuind lucrurile despre care nu știu mare lucru. Obiectele care păstrează un rest de tăcere. Lucrurile care refuză să-și divulge ultimul secret.

Există în peticele acelea mai multă viață decât în multe haine noi. Ele nu spun cine sunt eu. Spun doar că a mai existat cineva înaintea mea. De aceea îmi plac. Nu pentru că sunt vechi. Vechimea, singură, nu înseamnă mare lucru. Există și obiecte vechi care sunt moarte. După cum există lucruri noi care au suflet.

Dar pantalonii aceia au trăit. Și îmi place mult să-i îmbrac. Au fost purtați în ploaie, în vânt, pe cheiurile unui port pe care nu l-am văzut niciodată. Au fost cârpiți, răscârpiți și purtați din nou. Au trecut prin mâini care au dispărut de mult. Iar astăzi se află în dulapul meu.

Una dintre marile iluzii ale modernității este credința că suntem proprietarii lucrurilor. În realitate, cele mai interesante obiecte nu ne aparțin niciodată pe deplin. Ele vin din alte vieți și pleacă spre alte vieți. Noi nu facem decât să le însoțim o vreme. Mă gândesc uneori că îmi plac atât de mult Corto Maltese, Havana și pantalonii docherului din Calais din același motiv. Toate păstrează un rest de tăcere. Și, pe măsură ce anii trec, descopăr că tăcerea aceasta valorează mai mult decât toate explicațiile lumii.

Octavian Hoandră

P.S. Prietenul meu Horia a găsit antidotul perfect împotriva vanității turistice. Când conversația alunecă inevitabil spre hoteluri scumpe, plaje exotice și fotografii de vacanță, el le spune calm, că anul acesta a fost în Corto Maltese. De fiecare dată se lasă o tăcere stânjenită. Ceilalți încearcă să localizeze destinația pe harta lumii și nu reușesc. Nimeni nu a auzit vreodată despre această destinație. Nimeni nu știe unde se află. Și, pentru o clipă, toți cei care își măsurau vacanțele în kilometri și facturi descoperă că există locuri la care nu se poate ajunge cu avionul. Horia nu îi lămurește niciodată. În fond, le spune un mare adevăr: cele mai interesante călătorii sunt cele pe care nu le poți cumpăra...