• Tweet

Sudul Siriei este închegat în platoul de piatră întunecată al Hauranului. Am o strângere de inimă la vederea acestui peisaj lipsit de candoarea prietenească a gresiei din deșertul sirian. Blocuri uriașe de bazalt, amprenta unor erupții vulcanice devastatoare. Stânci fantomatice sfâșiind aerul înghețat. Corturile bălțate ale beduinilor cu poalele ridicate printre care se prelinge fumul acru al focului. E frig. Clima este complet diferită față de cea din deșert.

În zare, Muntele Hermon, acoperit de o cușmă albă. Dacă trag o linie dreaptă de la răsărit la apus, sunt 100 km până la Mediterana prin nordul Israelului, la sud de Nazaret, 50 km până la Înălțimile Golan și Muntele Hermon de pe frontiera cu Libanul, 15 km până la frontiera cu Iordania și 100 km până la hotarul cu Arabia Saudită.

Hauranul este pomenit în profeția lui Ezechiel, în contextul trecerii în revistă a granițelor Țării Sfinte: "Hamat, Berota, Sibraim, care este între granița Damascului și granița Hamatului; Hațer-Haticon, care este lângă ținutul Hauranului" (Ezechiel 47: 16). Hauranul consfințește frontiera de nord-est a Israelului profetic.

Cetatea Bosra a răsărit undeva la mijlocul platoului Hauran, pe drumul tămâiei, care venea din Yemen și mergea la Ierusalim. Când Mahomed era doar un copil de 12 ani, poposea aici cu caravanele unchiului său Abu Talib. În Bosra trăia călugărul Bahira. Arian sau nestorian, oricum schismatic. Caravanele trăgeau inevitabil la chilia lui. Schimbau idei, se certau, spiritele se încingeau, se despărțeau ca de fiecare dată prieteni.

Bahira a găsit sigiliul profeției - Khatam an-Nabuwwah - dintre umerii copilului Mahomed. Undeva între omoplați, cât un ou de porumbel, roșu cu marginile păroase, mai apropiat de umărul stâng, a mai observat norul care îi umbrea constant și freamătul palmierilor care își aplecau ramurile spre prunc și ortacii săi de drumeție pentru a-i proteja în zilele cu arșiță.

Viitorul i se înfățișa lui Bahira în vise. A văzut primejdiile care îl pândeau pe Mahomed din partea bizantinilor, l-a sfătuit pe Abu Talib să-și ducă nepotul imediat înapoi la Mecca, pentru a-l ține la adăpost. În tradiția islamică, Bahira este văzut ca un călugăr evlavios care a recunoscut semnele dumnezeiești ale venirii ultimului profet.

În scrierile bizantine și occidentale timpurii, Bahira a fost descris ca un călugăr eretic, uneori cunoscut sub numele Sergius, care l-a învățat pe Mahomed elemente din scripturi, încercând astfel să explice asemănările dintre Coran și Biblie prin influență umană, nu prin revelație divină.

Văd ruinele Mănăstirii lui Bahira - Deir al-Bahira -, o bazilică din secolul IV, considerată locul tradițional al întâlnirii istorice dintre călugăr și viitorul profet. Aerul solemn este spart de alaiul unei nunți tribale. Mirele este purtat de brațe de ceata de flăcăi în care și-a petrecut adolescența și îl jelesc ca pe un mort care și-a pierdut sfânta libertate.

Sunetul strident al surlelor trezește strigoii din spatele zidurilor romane și adună la porți puzderie de muieri care se hlizesc cu gura ascunsă în pumni. Alaiul miresei plutește vesel mai la urmă. Durdulie și fericită, privirea miresei cuprinde ca o plasă de pescuit aruncată la marginea unui râu molcom, mulțimile ițite din curți să o întâmpine.

În lucrarea sa fundamentală De Haeresibus, Sfântul Ioan Damaschin folosește figura lui Bahira pentru a demonta pretenția de revelație divină a Coranului prin câteva argumente teologice tăioase: Mahomed nu a primit cuvintele de la Dumnezeu, ci a compilat fragmente din Vechiul și Noul Testament interpretate prin învățătura arianismului.

Deoarece arianismul nega divinitatea lui Hristos, considerându-l doar o creatură superioară, Damaschin explică astfel de ce Islamul îl privește pe Iisus ca pe un om, nu ca pe Fiul lui Dumnezeu. El vede Coranul ca pe o formă simplificată și stricată de creștinism, preluată de la un mentor eretic.

Dacă Bahira era un cunoscător al scripturilor, consideră Damaschin, acesta ar fi trebuit să știe că revelația s-a încheiat cu Hristos și Apostolii, deci orice nouă învățătură este falsă. Damaschin ironizează modul în care Mahomed ar fi primit învățătura, sugerând că profetul a adormit și a visat fragmentele pe care călugărul i le-ar fi indus în timpul zilei.

Deși Bahira i-ar fi insuflat învățăturile monoteismului, Mahomed a păstrat în Islam elemente de idolatrie păgână precum venerarea Pietrei Negre de la Mecca, pe care Damaschin o asociază cu cultul vechi al Aphroditei, numită Habar de către arabi, considerând rezultatul final o amestecătură ilogică de doctrine.

În esență, pentru bizantini, Bahira nu a fost un vestitor al adevărului, ci un catalizator al confuziei, cel care a oferit materia primă biblică pentru a crea o religie care, din punctul lor de vedere, doar mima revelația.

Apologeții musulmani au răspuns acestor acuzații venite atât de la Ioan Damaschin, cât și din polemicile ulterioare din Chronographia lui Teofan Confesorul, folosind argumente care subliniază caracterul miraculos și original al Coranului. Un contraargument precumpănitor este că profetului era analfabet și dacă nu știa să citească sau să scrie, nu ar fi putut studia textele siriace sau grecești ale lui Bahira.

Apoi, mai susțin că întâlnirea dintre Mahomed și Bahira s-a consumat pe durata unei mese oferite de călugăr caravanei și că ar fi fost imposibil ca un copil de 12 ani, să însușească într-o singură după-amiază, un sistem teologic complet, cronologii biblice complexe și legi juridice pe care să le reproducă abia decenii mai târziu, la vârsta de 40 de ani.

Coranul respinge categoric concepte centrale precum Sfânta Treime, Întruparea sau Răstignirea în sensul soteriologic creștin. Un călugăr, fie el și arian, nu l-ar fi învățat pe Mahomed să respingă elemente pe care chiar și arianii le respectau într-o anumită formă.

Din perspectivă islamică, asemănările dintre Coran și Biblie nu sunt dovezi de plagiat de la Bahira, ci probele irefutabile ale aceleiași surse divine. Bahira nu l-a învățat pe Mahomed, ci a fost instrumentul prin care Dumnezeu a confirmat lumii creștine că profeția continuă. Rolul lui Bahira a fost acela de martor, nu de autor.

În literatura medievală apuseană, figura lui Bahira a fost transformată într-un personaj și mai sinistru decât în polemicile bizantine. Latinii l-au portretizat ca pe un cardinal frustrat care, neputând ajunge Papă, ar fi plecat în Arabia pentru a-și crea propria religie prin intermediul lui Mahomed.

În scrierile lui Pedro Alfonso, Bahira/Sergius este cel care dictează Coranul, folosindu-l pe Mahomed drept paravan pentru a distruge unitatea creștinătății. Deși Bahira/Sergius nu apare explicit ca personaj în Divina Comedie, ideea că Islamul este o schismă a creștinismului, provocată de învățăturile unui călugăr rătăcit, este motivul pentru care Dante îl plasează pe Mahomed în al optulea cerc al Infernului, dintre cele nouă cercuri.

Este cercul înșelătorilor, alcătuit din zece șanțuri numite Malebolge, pentru cei care au semănat discordie și au comis fraude intelectuale. În manuscrisele medievale ilustrate, Bahira este înfățișat într-o rasă neagră de călugăr benedictin sau siriac, așezat lângă o caravană de cămile, cu degetul întins spre cer, în chip de arhitect al noii și rătăcitei învățături.

O întâlnire de câteva ceasuri în cetatea Bosra, între un călugăr încins de erezii drăcești și un copil naiv de 12 ani a devenit, în imaginarul Europei medievale, o conspirație de proporții istorice. Soarele zgârcit din timpul zilei nu este în stare să-mi scoată frigul din oase, care mi s-a cuibărit și mai adânc în cele trei nopți petrecute în castelul lui Saladin.

Cornel Ivanciuc