• Tweet

Președintele Klaus Iohannis a spus, luni, la Timișoara, unde în urmă cu trei decenii a izbucnit Revoluția, că îl copleșește un adânc sentiment de rușine, pentru că după 30 de ani "călăii acelor zile se plimbă încă liberi". El a afirmat că acele orori nu pot rămâne în continuare nepedepsite, iar adevărul cu privire la acele zile care au schimbat cursul istoriei trebuie elucidat.

Șeful statului a spus, într-un discurs susținut luni seară la Opera Națională din Timișoara, că cea mai mare dezonoare pentru istoria României postcomuniste este că nu am aflat încă adevărul despre crimele odioase săvârșite la Revoluție, în care au fost implicate forțele de represiune ale regimului, în frunte cu Securitatea lui Ceaușescu.

El a afirmat că această datorie neîmplinită a Justiției din România trebuie reparată pentru victime, dar și pentru a restaura în întregime demnitatea unei națiuni care, în sfârșit, și-ar recupera astfel integral momentul fondator al democrației sale.

"La 30 de ani de la Revoluție, cu câteva excepții, călăii acelor zile se plimbă încă liber", a spus președintele.

Redăm integral discursul susținut de Klaus Iohannis la Opera Națională Română din Timișoara, la împlinirea a 30 de ani de la Revoluția română din Decembrie 1989:

"Mă simt onorat și emoționat să mă aflu astăzi alături de dumneavoastră, în ziua în care se împlinesc 30 de ani de la izbucnirea Revoluției anticomuniste care a schimbat definitiv cursul istoriei României. Aici, la Timișoara, cu exact 30 de ani în urmă, comunismul a fost învins pentru prima dată. Aici, la Timișoara, cu exact 30 de ani în urmă, a fost pusă borna libertății. Vă invit să păstrăm un moment de reculegere în memoria eroilor și martirilor noștri care au avut curajul să lupte cu piepturile goale împotriva tiraniei. Vă mulțumesc!
Timișoara este „orașul dintâi", kilometrul zero al democrației și libertății, iar 16 decembrie 1989 este una dintre cele mai însemnate date ale tulburatei noastre istorii. Exact în jurul acestei ore, acum trei decenii, timișorenii, conduși de sentimente înalte de solidaritate și curaj, aprindeau scânteia Revoluției.
A trebuit să treacă multă vreme, aproape 45 de ani sub un regim opresiv, pentru ca națiunea noastră să se descătușeze. Lumina firavă a candelelor aprinse de timișoreni în Piața Maria, în semn de protest împotriva unui abuz al autorităților represive, a sădit sămânța revoltei. În orele și zilele următoare, pe străzile Timișoarei avea să fie vărsat sânge în numele libertății și al democrației. Sângele semenilor noștri! Pentru prima dată, oamenii au strigat ceea ce le dicta conștiința, convinși că gloanțele nu pot nimici idealurile și nu pot frânge visurile. Într-un glas, mii de suflete au strigat cu toată forța lor un legământ sub forma unui singur cuvânt: „Libertate!".
Acum 30 de ani, Timișoara a încetat să mai fie doar un oraș și a devenit un adevărat simbol - spiritul viu și inalienabil al libertății noastre visate. Un spirit european care a izvorât din cea mai neagră noapte a umilinței, fricii și terorii. Uniți de o singură dorință, timișorenii au avut curajul de a porni lupta pentru eliberarea neamului nostru. Curaj izvorât din nevoia de demnitate a unui popor ținut captiv în bezna totalitară de către un regim comunist antiromânesc, ilegitim și criminal. Ambiția dictaturii comuniste a fost să își asigure trăinicia, dar revolta și dorința românilor din acele zile de infern de a distruge răul generalizat instaurat de partidul-stat au fost mai puternice.
Sloganul care răsuna pe străzile orașului de pe Bega, „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!", a mobilizat sute de timișoreni, și mai apoi, a funcționat ca strigăt de chemare la luptă a tuturor românilor împotriva tiraniei. Cuprinși de curaj și hotărâre, românii din toate orașele mari au răspuns rapid la chemarea pentru câștigarea libertății. Suntem aici pentru că avem datoria să ne amintim.
Împotriva poporului nostru, regimul comunist și-a mobilizat în zilele lui decembrie 1989, în chip copleșitor, forțele răului. Într-un adevărat război împotriva manifestanților pașnici, românii au căzut victime acțiunii criminale a autorităților statului, care își făceau un titlu de glorie din a clama „grija față de om".
În cele din urmă, regimul comunist s-a prăbușit, așa cum s-a şi instalat, prin crime şi abuzuri. Gloanțele au curmat vieți, bâtele au schingiuit trupuri, flăcările au mistuit cadavre. Pentru libertate a fost plătit cel mai scump preț. Fii și fiice, frați și surori, mame și tați au fost uciși pentru aspirația lor arzătoare de a fi liberi.
Datorită sacrificiului lor suprem, noi suntem astăzi liberi, într-o țară democratică. De aceea, avem datoria sacră să evocăm curajul lor și să aducem un pios omagiu tuturor eroilor și martirilor noștri. Ei și-au dat viața pentru viitorul nostru, iar faptul că ne-am asumat valorile democratice ale civilizației euroatlantice ne definește astăzi ca națiune. Identitatea noastră națională este, din acel moment, inseparabilă de sacrificiul din decembrie 1989.
De treizeci de ani încoace, în fiecare decembrie, durerea devine și mai sfâșietoare pentru cei care au pierdut un suflet drag. Lacrimile le brăzdează și mai adânc chipurile, în timp ce amintirile le răscolesc lungile tăceri apăsătoare.
Ei sunt părinții, frații și surorile, copiii celor care au murit pe străzile orașelor României pentru ca noi să putem vorbi liber, să putem călători liber, să ne putem întâlni oricând și cu oricine, să putem vota. Într-un cuvânt, să ne construim viața după propriile aspirații în România europeană de astăzi.
Nu-mi pot aminti de acele zile ale lui Decembrie 1989 fără o adâncă emoție, pe care aș dori să o împărtășiți astăzi cu mine. Însă emoția aceasta pe care cu toții o simțim nu se poate compara cu durerea și suferința celor care și-au pierdut rudele apropiate, care și-au căutat semenii și nu i-au mai găsit niciodată, care încă așteaptă să se facă dreptate.
Dreptatea înseamnă aflarea vinovaților și pedepsirea celor care au curmat vieți, celor responsabili de represiunea dezlănțuită împotriva revoluționarilor. Responsabili pentru crime. Responsabili pentru locul rămas gol din cauza cruzimii lor. Responsabili pentru chipuri îndurerate de copii orfani, văduve și părinți care nu au încetat niciodată să plângă.
Îmi plec capul cu deosebit respect pentru voi, urmașii celor dispăruți, pentru eroi și pentru martiri. Dar, în același timp, un adânc sentiment de rușine profundă mă copleșește. La 30 de ani de la Revoluție, cu câteva excepții, călăii acelor zile se plimbă încă liberi. Cea mai mare dezonoare pentru istoria României postcomuniste este că nu am aflat încă adevărul despre crimele odioase săvârșite la Revoluție, în care au fost implicate forțele de represiune ale regimului, în frunte cu Securitatea lui Ceaușescu. Aceste orori nu pot rămâne în continuare nepedepsite, tiranii nu trebuie să scape oprobriului, adevărul cu privire la acele zile care au schimbat cursul istoriei trebuie elucidat!
Această datorie neîmplinită a Justiției din România trebuie reparată pentru victime, dar și pentru a restaura în întregime demnitatea unei națiuni care, în sfârșit, și-ar recupera astfel integral momentul fondator al democrației sale. Mai mult, asumarea corectă a faptelor Revoluției din Decembrie 1989, precum și condamnarea publică a crimelor comunismului reprezintă pași extrem de importanți în apărarea amintirii eroilor noștri, precum și pentru împiedicarea unor deghizări meschine a celor care profită de trecerea timpului și, implicit, de diluarea memoriei colective. A spune azi că în România lui 1989 nu a existat o revoluție anticomunistă este un act rușinos de negare a sacrificiului uman incomensurabil.
În toți acești 30 de ani scurși de la Revoluție, ne-am întrebat ce fel de Românie au visat cei care și-au dat viața pentru ca noi să putem trăi în libertate. Cum se așteptau oare ei să arate România liberă și democratică? Cred că nu greșim dacă spunem că ei și-ar fi dorit să putem construi împreună o Românie sigură, prosperă și predictibilă pentru noi și copiii noștri. Să trăim cu toții în pace în Europa la care au visat bunicii lor, într-o societate bazată pe egalitate și dreptate, în care să fie protejați și ascultați. Au crezut, foarte probabil, că putem deveni o societate în care valorile fundamentale ale democrației și statul de drept sunt respectate și în care politicienii servesc interesul public cu toată priceperea, dar și cu tot devotamentul. Fără doar și poate, ei au visat ca țara lor să fie între statele mândre și puternice ale NATO și ale Uniunii Europene. Și au sperat, poate, ca idealurile, valorile și principiile care au constituit nucleul Revoluției să fie asumate, apărate și transmise următoarelor generații.
Avem în continuare o mare responsabilitate față de tinerii noștri să construim țara în care să-și găsească locul, în care să-și împlinească aspirațiile și pe care să nu-și dorească să o părăsească vreodată. Avem, în același timp, datoria față de cei care trăiesc în diaspora să le fim aproape, pentru că nu există distanță, oricât de mare, care să distrugă vreodată ceea ce împărtășim cu toții - năzuința noastră pentru ca România să continue să progreseze!
De multe ori, cuvintele nu sunt suficiente pentru a descrie tragismul evenimentelor din acele zile, dar sunt sigur că vom ști să păstrăm pentru eternitate victoria câștigată cu sânge și să prețuim lumea liberă pe care le-o datorăm eroilor și martirilor noștri. În final, aș dori să dau citire câtorva cuvinte emoționante ale Corinei Untilă, unul dintre tinerii eroi ai Revoluției de la Timișoara, care avea pe atunci 18 ani. Împușcată pe străzile Timișoarei, ea a fost un om care a trăit simplu și demn, cu speranța unei Românii mai bune. Corina s-a stins discret, cu o lună în urmă. Ea a descris cândva cum nu se poate mai bine legătura dintre generația ei minunată, care pentru apărarea unor mari cauze a făcut sacrificiul suprem, și generația de astăzi, care păstrează vii aceleași valori: "[În Decembrie 1989] am câștigat libertate, o nouă identitate ca popor, demnitate şi patriotism. Văd toate acestea la noua generație, generația «Facebook», şi mă bucură faptul că ei duc mai departe idealurile Revoluției Române din Decembrie 1989"".