• Tweet

Am putea consuma până la 52.000 de microplastice pe an. Fie că sunt ingerate prin alimentele pe care le consumăm, prin lichidele pe care le bem sau absorbite din aerul pe care îl respirăm, microplasticele au devenit omniprezente.

Au fost găsite în fluidele corporale, de la salivă și sânge până la spută și lapte matern, precum și într-o serie de organe, inclusiv ficatul, rinichii, splina, creierul și chiar interiorul oaselor noastre. Această convergență constantă a dovezilor a condus la o singură întrebare: ce efect are exact acest plastic asupra sănătății noastre?

În probele păstrate la Rothamsted Research, Macdonald spune că există o linie clară de demarcație între perioada de dinainte și cea de după începutul erei plasticului. „Utilizarea plasticului în societate a apărut pentru prima dată la scară largă în jurul anilor 1920, iar începând cu anii 1960 se observă o creștere semnificativă", spune el. „O parte din acesta ar fi ajuns inevitabil în sol prin depunere atmosferică, iar microplasticele pot fi, de asemenea, eliberate de anvelopele tractoarelor."

Astăzi se consideră că, la nivel mondial, oamenii ingerează și inhalează mai multe microplastice decât în orice alt moment din istoria înregistrată. Într-un studiu publicat în 2024, oamenii de știință au descoperit că consumul de particule a crescut de șase ori din 1990, în special în diverse zone fierbinți ale globului, inclusiv SUA, China, părți din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Scandinavia.

Dar a fost dificil să se afle cum ne afectează acestea sănătatea. O modalitate de a afla este ceea ce se cunoaște în cercurile medicale sub numele de „test de provocare la om". De obicei realizat în domeniul bolilor infecțioase, acesta implică participanți care acceptă să fie infectați în mod deliberat cu un agent patogen pentru a ajuta oamenii de știință să înțeleagă mai bine efectele acestuia asupra corpului uman.

Astfel, la începutul anului 2025, opt voluntari curajoși au intrat într-un laborator din centrul Londrei și au înghițit de bunăvoie o soluție de microplastice în schimbul unei mici sume de bani. Acest studiu special, finanțat de Fundația Minderoo, a reprezentat prima dată când un astfel de test provocator a fost realizat cu plastic - deși rezultatele nu au fost încă publicate.

Conceptul, potrivit Stephanie Wright, cercetătoare la Imperial College London care a condus studiul, este că mulți dintre noi realizăm fără să știm acest experiment pe propriile noastre corpuri în fiecare zi. Echipa a copiat unele dintre modalitățile obișnuite prin care mulți dintre noi ingerăm microplastice, de exemplu scufundarea pliculețelor de ceai sigilate în plastic în apă fierbinte sau încălzirea lichidelor în cuptorul cu microunde într-un recipient de plastic, înainte de a le cere voluntarilor să bea lichidele și apoi să încerce să urmărească ce se întâmplă în continuare.

„Știm că încălzirea și apa fierbinte sunt cele mai nefavorabile scenarii pentru ingestia de plastic și că acestea pot facilita eliberarea de microplastice din articolele de plastic utilizate în mod obișnuit", spune Wright. „Așadar, vrem să luăm în considerare unele dintre aceste scenarii și să încercăm să vedem câte dintre aceste microplastice sunt absorbite de fapt în intestinul nostru și ajung înapoi în sânge."

Pentru a evalua acest lucru, Wright a măsurat sângele voluntarilor la intervale repetate de timp pe parcursul a 10 ore. Datele, care vor fi publicate mai târziu în acest an, vor oferi primele informații concrete despre concentrațiile tipice de microplastice care ajung să circule în organismul nostru după ce bem o ceașcă de ceai sau consumăm o masă gata preparată la cuptorul cu microunde, precum și despre dimensiunea acestora.

În ochii lui Wright, aceste informații reprezintă un nou pas către o mai bună înțelegere a riscurilor potențiale asupra sănătății pentru o persoană obișnuită. Ea prezice că tipurile de microplastice care ajung în fluxul sanguin sunt cele mai mici particule, însă, în ciuda unei game variate de investigații pe animale și în eprubete, avem foarte puține date despre cum ar putea afecta o doză de microplastice un individ sănătos tipic.

„Trebuie să știm cât de mult revine în corp comparativ cu ce a fost inițial ingerat," spune Wright. „Apoi, marea îngrijorare este unde ajung aceste particule și dacă se acumulează undeva. Este foarte puțin probabil ca organismul nostru să fie capabil să le descompună complet. Și poate asta duce la inflamații cronice sau cicatrizări ale țesuturilor care afectează funcționarea organelor?"

Aceste întrebări sunt cu atât mai relevante cu cât, în ultimul an, au apărut diverse studii care au zguduit comunitatea medicală.

La sfârșitul lui 2024, cercetători chinezi au descoperit microplastice în probe de os și mușchi scheletic prelevate de la pacienți care suferiseră intervenții de înlocuire articulară (cot, șold, umăr). Oamenii de știință au exprimat îngrijorări privind impactul acestor particule asupra capacității de a face exerciții fizice, alte studii sugerând că anumite tipuri de microplastice pot împiedica dezvoltarea celulelor osoase și musculare.

Un alt studiu, publicat la începutul lui 2024 de cercetători italieni, a identificat microplastice în plăcile din arterele carotide, vasele majore care transportă sânge către creier, la persoane cu boală cardiovasculară incipientă. Prezența acestora a fost corelată cu o progresie mai rapidă a bolii: în următorii trei ani, persoanele care aveau microplastice în plăci au prezentat un risc de 4,5 ori mai mare de accident vascular cerebral, infarct sau moarte subită.

Apoi, în februarie 2025, alți cercetători au identificat microplastice în creierele unor cadavre umane. Cei diagnosticați cu demență înainte de deces aveau până la de zece ori mai multe particule de plastic în creier decât cei fără boală. „Am fost șocați", spune Matthew Campen, profesor de toxicologie la Universitatea din New Mexico.

Campen crede că particulele minuscule de plastic ajung în sistemul nervos central prin metabolizarea rapidă a creierului și se atașează de lipidele esențiale pentru producția de energie. „De asemenea, conținutul ridicat de lipide din creier, mai ales din substanța albă, reprezintă un mediu ideal pentru aceste plastice", adaugă el. Bariera hematoencefalică este afectată în demență, facilitând astfel pătrunderea particulelor.

Totuși, nici Campen, nici echipa italiană nu susțin că microplasticele cauzează direct demență sau boli cardiovasculare. Ele par să acționeze în sinergie cu alți factori care afectează sănătatea, adăugând presiune asupra organismului pe termen lung. „Nu vorbim de azbest," spune Fay Couceiro, profesoară de poluare ambientală la Universitatea din Portsmouth. „Microplasticele nu vor provoca daune imediate specifice, dar pot afecta celulele și starea generală de sănătate, crescând riscul altor boli."

Unul dintre marile obstacole în stabilirea unei legături clare între microplastice și bolile cronice este diversitatea lor uriașă. De exemplu, un litru de apă îmbuteliată poate conține până la 240.000 de particule plastice, de dimensiuni și compoziții diferite. „Există numeroase tipuri de plastic, fiecare degradându-se în forme diferite," spune Verena Pichler, profesoară de chimie farmaceutică la Universitatea din Viena. „Termenul ‘microplastic' nu surprinde toată această variabilitate."

Mai mult, în funcție de individ, microplasticele pot avea efecte diferite. Unele absorb toxine din mediu și metale grele; altele interacționează cu hormonii din corp. Nanoplasticele (mai mici de un micrometru) pot pătrunde în celule și provoca daune mult mai grave. Unele microplastice pot deveni centre pentru gene de rezistență antimicrobiană, care pot conferi rezistență la medicamente. Couceiro conduce un proiect în Antarctica, unde studiază efluenții de la vasele de croazieră pentru a înțelege ce tipuri de microplastice poartă astfel de gene.

Raffaele Marfella, profesor la Universitatea din Napoli, crede că microplasticele și nanoplasticele ar putea accelera îmbătrânirea, prin afectarea vaselor de sânge, declanșarea inflamațiilor cronice sau generarea de specii reactive de oxigen (ROS) care afectează ADN-ul. Aceste reacții au fost deja observate la păsările marine sub denumirea de „plasticosis". Pichler împărtășește aceste suspiciuni, după ce a studiat concentrații ridicate de microplastice în materiile fecale umane, suspectând o legătură cu creșterea cazurilor de cancer colorectal.

„Dacă răspunsul inflamator este susținut de expunerea constantă la plastic, acesta ar putea contribui la formarea tumorilor," spune Pichler. Deși legătura directă cu cancerul este încă investigată, există indicii că această conexiune este plauzibilă. Wright avertizează că este improbabil să putem identifica o boală specifică asociată cu un anumit tip de microplastic, din cauza diversității uriașe. Nu e ca fumul de țigară, legat clar de cancerul pulmonar.

Marfella crede că o abordare mai realistă este identificarea pragurilor de toleranță ale organismului. Echipa lui folosește organoide vasculare (structuri 3D create din celule umane) pentru a testa doze și tipuri de microplastice. „Datele preliminare sugerează că expunerea cronică la 10-100 micrograme de microplastice per kilogram de greutate corporală pe zi poate induce modificări inflamatorii și metabolice."

Însă aceste studii sunt deocamdată efectuate pe șoareci, iar extrapolarea la oameni este complicată, din cauza diferențelor în metabolism și expunere. Couceiro spune că riscul variază în funcție de sănătatea individului, persoanele în vârstă sau cu boli cronice fiind mai vulnerabile. Deja există studii care sugerează că microplasticele pot influența eficiența tratamentelor oncologice, limitând absorbția medicamentelor.

Echipa sa investighează acum legătura dintre microplastice și astm, analizând probe de spută și calitatea aerului din locuințele pacienților pentru a vedea dacă există o legătură între agravarea simptomelor și anumite particule de plastic. „Dacă reușim să colectăm suficiente date, putem trage concluzii utile pentru bolnavii de astm sau BPOC și le putem recomanda cum să reducă expunerea în casă," spune Couceiro.

În cele din urmă, scopul este de a aduna suficiente dovezi pentru a influența producătorii de plastic. De exemplu, să evite materiale care agravează bolile respiratorii sau care conțin aditivi toxici. „Știm că microplasticele sunt peste tot - chiar și în aerul din casă. Dacă sunt în aer, le inhalezi și când dormi," avertizează Couceiro. „Ideal ar fi să convingem producătorii să nu mai fabrice anumite tipuri de plastic. De exemplu, în spitale, măștile și tuburile sunt din plastic. Putem găsi alternative mai sigure?"