• Tweet

Dorind să restabilească adevărul istoric cu privire la evenimentele din 23 august 1944, Corneliu Coposu i-a trimis o scrisoare istoricului Gheoghe Buzatu, în care îi atrage atenţia asupra unor omisiuni şi contradicţii existe în lucrarea „Din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial“, apărută în 1988.

Deşi şi-a început cariera profesională ca jurnalist, în 1935, şi a continuat să publice articole în diferite periodice regionale sau naţionale, până la arestarea sa, în 1947, Corneliu Coposu a renunţat să facă presă după ce a fost eliberat, în 1964. Considerând că presa devenise aservită în totalitate regimului comunist, a refuzat toate ofertele primite din această direcţie, preferând să lucreze ca muncitor necalificat şi să-şi păstreze, astfel, demnitatea.

În aceste condiţii, spune istoricul Marin Pop, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, Coposu s-a orientat cu precădere spre studiul istoriei, în special spre studiul istoriei Ardealului, a personalităţilor sale, a vieţii şi activităţii mentorului său, Iuliu Maniu şi a preliminariilor actului de la 23 august 1944.

Fiind unul dintre puţinii martori în viaţă care au participat activ la realizarea actului de la 23 august 1944, în calitate de secretar al lui Iuliu Maniu, a fost contactat de istorici români şi străini, cărora le-a acordat, necondiţionat, ajutorul şi le-a oferit informaţii istorice deosebit de valoroase. "Desigur că le relata informaţii preţioase despre preliminariile actului de la 23 august, jocurile diplomatice de culise în care a fost angajată Opoziţia democratică din România pentru a scoate ţara din război şi adevărul despre lovitura de Palat de la 23 august 1944, organizată de partidele politice, în special cu PNT şi PNL, în strânsă colaborare şi sub patronajul Casei Regale, în speţă a regelui Mihai I de România", explică istoricul sălăjean.

În 1976, după ce s-a pensionat, Seniorul s-a dedicat în exclusivitate rescrierii istoriei adevărate, în ciuda piedicilor puse de regimul comunist. "Printre altele, Securitatea îi confisca toate manuscrisele şi documentele găsite cu ocazia numeroaselor percheziţii în strada Mămulari nr. 19 din Bucureşti. Cel puţin aşa credeau ei, deoarece Corneliu Coposu avea anumite cunoştinţe unde îşi păstra dubluri sau le trimitea, prin poştă, mai multor cunoştinţe, printre care şi profesorului Ion Ivănescu din Jibou", explică Marin Pop, adăugând că Securitatea îi confisca corespondenţa, o copia şi apoi o repunea în circulaţie. În Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, istoricul a descoperit o scrisoare (Cota: Arhivele Consilului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Documentar, dos. D 2, vol. 1, f. 87-96) pe care Coposu i-a trimis-o reputatului istoric ieşean Gheorghe Buzatu, în care îi apreciază munca intensă depusă pentru realizarea volumului "Din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial" apărut la Editura Ştiinţifică şi Encilopedică Bucureşti, în 1988, dar, în acelaşi timp, îi arată şi limitele lucrării, fiind conştient, însă, că erau limitele impuse de regimul comunist.

Abordări similare a avut şi cu alţi reputaţi istorici, printre care Ioan Scurtu, Florin Constantiniu, Denis Deletant ori Larry Lee Watts, preciează specialistul de la Muzeul din Zalău. "Le-a apreciat munca deosebită, dar le-a relatat adevărul istoric, diferit de ceea ce distorsionase până atunci istoriografia comunistă de partid, în special în anii 1950-60", punctează el.

În scrisoarea datată 10 mai 1988, Seniorul îi transmite lui Gheorghe Buzatu "câteva modeste observaţii şi complectări obiective", în calitate de "martor privilegiat (supravieţuitor...!) al evenimentelor şi faptelor trăite".

"Sunt obligat, să constat, cu regret, că în partea a II-a a elaboratului (Cap. 11,12,13), o seamă de acţiuni primordiale, unele chiar decisive pentru desfăşurarea evenimentelor prezentate, sunt total omise, iar altele sunt doar tangenţial menţionate, fără a fi subliniată semnificaţia lor", îi scrie Seniorul, evidenţiind că "într-o lucrare obiectivă, de referinţă, cu conţinut istoric, nu ar trebui să apară contradicţii între faptele reale, girate de documente incontestabile şi concluziile stabilite sau adoptate de autor".

Marele om politic îi atrage atenţia că minimizează acţiunile hotărâtoare întreprinse de Iuliu Maniu pentru realizarea loviturii de stat, că nu a inserat "tentativele secrete întreprinse în ţara noastră în perioada 1941-1944 de către exponenţii Reich-ului hitlerist, pentru a câştiga de partea lor, sau cel puţin pentru a neutraliza pe fruntaşii opoziţiei din România" sau că nu a amintit de constituirea "Opoziţiei Unite" din România.

Corneliu Coposu
Str. Mămulari Nr. 19 sect 3
Bucureşti. cod. 70468

10 Mai 1988

Stimate Domnule Gh. Buzatu,

Am citit, cu mare interes, volumul I din elaboratul impresionant: „Din istoria celui de al doilea război mondial" apărut, sub semnătura Dvs., în „Editura Ştiinţifică şi Encilopedică" Bucureşti, 1988, realizat în cadrul Colectivului de istorie al „Institutului A.D. Xenopol" Iaşi. (Am citit, de-asemenea, începând cu anul 1973, cărţile pe care le-aţi scris, la care aţi colaborat şi pe care le-aţi coordonat Dvs.) - Am apreciat, în chip deosebit, neobosita şi prodigioasa Dvs. activitate de specialitate, care însumează o muncă uriaşă - de studii şi analize temeinice, de cercetare şi interpretare ştiinţifică, de investigare pătrunzătoare a arhivelor, - destinată elucidării întâmplărilor, acţiunilor, confruntărilor şi străduinţelor diplomatice, cu caracter istoric, necunoscute sau numai parţial cunoscute marelui public. Efortul Dvs. fizic şi intelectual, de a aduce la lumină, prin amănunte preţioase şi utile, îndeosebi activitatea cu caracter secret, prin care s-au plămădit unele evenimente de importanţă majoră pentru istoria noastră recentă, nu poate determina decât o sinceră preţuire şi este de natură a spori considerabil meritele Dvs. de cercetător. - Fără îndoială că toate problemele, aspectele, faptele relevante şi confruntările de această natură trebuie să fie publicate şi interpretate în mod obiectiv, fără denaturări şi fără omisiuni, cu cea mai desăvârşită onestitate ştiinţifică.

Întrucât, aşa cum scrieţi în „Cuvânt înainte" al cărţii la care mă refer, aşteptaţi „verdictul" cititorilor şi având în vedere că pregătiţi o suită a volumului apărut, mi-am luat îngăduinţa să vă împărtăşesc în cele ce urmează câteva modeste observaţii şi complectări obiective, pe care vă rog să le consideraţi ca o expresie a consideraţiunii mele, pentru preocupările şi munca Dvs. şi pentru tendinţa de a scrie o istorie reală, cât mai aproape de obiectivitate. Aceste note se referă exclusiv la Partea a II-a (Cap. 9,11,12,13) a cărţii.

Mă prevalez de calitatea mea de martor privilegiat (supravieţuitor ...!) al evenimentelor şi faptelor trăite, la care mă refer şi cunoscător, - cel puţin dintr-un unghi de privire, - al unor aspecte şi întâmplări din spaţiul nostru geografic, - la care vă referiţi în lucrarea Dvs.

(Am fost, vreme de zece ani, secretar politic al lui Iuliu Maniu, iar după 1944 - secretar general adjunct al Partidului Naţional-Ţărănesc. În această calitate, am fost martor al evenimentelor preliminare ale armistiţiului din 1944 şi al pregătirii loviturii de stat de la 23 August 1944. L-am asistat pe Preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc la întâlnirile, întrevederile şi discuţiile purtate cu Regele Mihai, cu diplomaţii occidentali din Bucureşti, cu conducătorii partidelor politice anti-hitleriste şi anti-dictatoriale, cu generalii români şi patrioţii civili angajaţi în conspiraţie, cu grupul de diplomaţi români anti-fascişti de la Ministerul Afacerilor Externe, cu agenţii misiunilor aliate, paraşutaţi în ţară; am păstrat ascunse aparatele de emisiune-recepţie încredinţate lui Maniu în 1941; am scris, după dictare, textele memoriilor, scrisorilor, mesajelor şi sesizărilor întocmite de Maniu, am cifrat şi descifrat telegramele expediate şi recepţionate de Maniu la şi de la Liverpool, Cairo, Istambul şi Stockholm, prin care s-a negociat ieşirea României din război; am fost prezent la întâlnirile lui Maniu cu Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi emisarii Partidului Comunist, precum şi cu alţi fruntaşi politici filo-aliaţi, am ţinut permanent legătura cu Grigore Niculescu-Buzeşti, care a coordonat întreaga acţiune; am găzduit întrevederile secrete dintre Maniu şi Pătrăşcanu din 1943 şi 1944; am luat parte la desfăşurarea etapelor de realizare a răsturnării din August 1944, începând cu Februarie 1941).

Subliniez, de la început, o apreciere deosebită pentru documentarea istorică deosebit de bogată, concluziunile juste şi comentariile adecvate şi obiective, care caracterizează partea I-a a volumului (cu anumite mici rezerve în ce priveşte Cap. 3). În acelaş timp cred că sunt obligat, să constat, cu regret că în partea a II-a a elaboratului (Cap. 11,12,13), o seamă de acţiuni primordiale, unele chiar decisive pentru desfăşurarea evenimentelor prezentate, sunt total omise iar altele sunt doar tangenţial menţionate, fără a fi subliniată semnificaţia lor.

Cred că într-o lucrare obiectivă, de referinţă, cu conţinut istoric, nu ar trebui să apară contradicţii între faptele reale, girate de decumente incontestabile şi concluziile stabilite sau adoptate de autor. O astfel de neconcordanţă socotim că a putut fi generată de intenţia autorului de a nu contrazice unele teze mai vechi, necorespunzătoare însă realităţii, reproduse după unele teze pseudo-istorice, cu caracter propagandistic, prezente în literatura cu credibilitate limitată, din deceniul „proletcultismului" (care sunt rând pe rând scoase din circulaţie de publicaţiile mai recente), - texte care pentru un cercetător exigent, nu reprezintă autoritate, în domeniul informaţiei obiective. Consider, în acelaş timp, că tendinţa (rutinieră) de ierarhizare a unor merite patriotice, după reţetele vechi (care nesocotesc adevărul istoric), nu sunt de natură a spori prestigiul unei lucrări. Unele concluzii înserate în volum lasă gustul amar al respectării şi conservării unor „lozinci" adăpostite în broşurile din „epoca dogmatică", asupra cărora în ultima vreme s-a revenit şi care, dacă nu au fost complet abandonate, au fost măcar retuşate, chiar în publicaţiile cu caracter istoric mai recent apărute.

Astfel, după vre-o cinci ani de renunţare oficioasă la termenul, cu totul inadecvat de „insurecţie", se revine, în mod surprinzător - cu referire la lovitura de stat de la 23 August 1944, - la aceiaşi vocabulă ! (Să fi fost redactat textul respectiv în epoca în care termenul era la modă ?). Cititorul remarcă involuntar, contradicţia flagrantă, strecurată în carte, între „insurecţia" comentată şi declaraţia limpede (reprodusă în volum) a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, care vorbeşte (la 12 Septembrie 1944, la Moscova) de „lovitura de stat", şi care, cu o competenţă incontestabilă, utilizează acelaş termen, la definirea actului de răsturnare şi în declaraţiile ulterioare făcute presei (reproduse, cu prilejul aniversărilor, chiar în „Magazin istoric"). De altfel, expresia de „insurecţie" a fost o „găselniţă" apărută în presa din ţară, abia prin 1946.

În cuprinsul lucrării (Partea a II-a) se promovează, în virtutea inerţiei, o curioasă tendinţă (mai veche) de minimalizare a acţiunilor hotărâtoare întreprinse de Iuliu Maniu, pentru realizarea loviturii de stat. Mi se pare curioasă respectiva tendinţă, când mă gândesc că în cele patru volume de „Documente - 23 August 1944", întocmite de un mare colectiv de istorici şi publicate în Editura Ştiinţifică şi Encicopedică (1984-85), desigur că bine cunoscute autorului, (volume care nu pot fi suspectate că ar fi acordat activităţii fostului preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc o atenţie şi mai cu seamă un spaţiu deosebit, ci dimpotrivă !), - numele lui Maniu a trebuit să fie citat de 178 de ori (în vreme ce alţi protagonişti ai răsturnării figurează în acelaş „Indice": Pătrăşcanu, de 54 de ori, Bodnăraş de 3 ori etc.).

Referirile autorului la publicaţia „Repere istorice-August 1944" (autori F. Constantiniu şi M. Ionescu, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984), nu sunt prea inspirate, deoarece respectiva carte şi în special „Cronologia" ei sunt încărcate de erori evidente.

Consider că din partea a II-a a lucrării (Cap.11) nu ar fi trebuit să lipsească tentativele secrete întreprinse în ţara noastră în perioada 1941-1944 de către exponenţii Reich-ului hitlerist, pentru a câştiga de partea lor, sau cel puţin pentru a neutraliza pe fruntaşii opoziţiei din România. Mă refer aici la străduinţele discrete dar insistente ale ministrului Clodius şi ale ambasadorului Manfred von Killinger, de a-l contacta pe Iuliu Maniu; la demersurile înaltului mesager german, prinţul Karl Otto von Rohan şi la cele două întrevederi dramatice ale acestuia cu Iuliu Maniu; la audienţele solicitate aceluiaş fruntaş politic român de către Andreeas Schmidt, şeful naţional-socialist al grupului etnic german, - toate (aceste demersuri) soldate cu eşec categoric. De asemenea, menţionez presiunile exercitate de Hitler, von Ribbentrop, Himmler, asupra lui Antonescu, pentru a lichida fizic opoziţia anti-fascistă din România.

Poate că nu ar fi fost lipsită de interesul cititorilor publicarea telegramelor şi memoriilor de protest trimise de Maniu lui Hitler şi Mussolini (la 2 Septembrie 1940, respectiv la 20 Decembrie 1940), după nefastul diktat de la Viena. De asemenea şi peripeţiile constituirii Asociaţiei patriotice „Pro Transilvania" (la 6 Octombrie 1940).

Sunt omise din carte memoriile de protest adresate în timpul dictaturii legionare şi militare, de către preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc (14 la număr) şi preşedintele Partidului Liberal (6 la număr) şi răspunsurile concludente ale „Conducătorului".

În mod cu totul surprinzător, lipseşte din lucrare corespondenţa secretă dintre Iuliu Maniu şi preşedintele (în exil) al Cehoslovaciei, Eduard Beneş, - documente de primă importanţă pentru relaţiile româno-sovietice din timpul războiului. (Scrisoarea lui Maniu din 2 Ianuarie 1943, răspunsul lui Beneş din 29 Ianuarie 1943, trimis după întrevederile avute de către acesta cu Stalin şi cu Molotov, în calitate de mandatar al opoziţiei din România, - răspuns în care face cunoscute problemele discutate, opiniile interlocutorilor, pretenţiile potenţaţilor sovietici şi concesiunile la care ar fi dispuşi; apoi scrisoare de replică a lui Maniu, trimisă lui Beneş, pentru redeschiderea discuţiilor şi sondarea terenului pentru obţinerea unor ameliorări acceptate de Moscova, în interesul ţării noastre).

Nu se aminteşte (în carte) nici despre misiunea agentului britanic House.

Cele două întâlniri dintre Maniu şi Gardyne de Castelain (şeful comando-ului britanic „Autonomus") - de la 24 Decembrie 1943 şi 2 Aprilie 1944, din pădurea „Râioasa" şi mesajul adus de ofiţerul britanic pentru opoziţie, nu sunt menţionate.

Cred că ar fi trebuit să apară (în volum) precizarea că în momentul în care s-a angajat în negocieri, pentru scoaterea României din război şi din alianţa cu Hitler, Maniu avea asigurări formale, de la guvernele anglo-americane: că vor fi respectate, pentru ţara noastră, principiile statornicite în Charta de la Newfoundland; că pe lângă frontierele din 1938, se va recunoaşte independenţa şi suveranitatea României, că arbitrajul de la Viena va fi anulat; că ţara noastră nu va fi confruntată doar cu guvernul armatei de ocupaţie ci va fi asistată de toate cele trei mari puteri. Pe lângă aceste asigurări, Maniu s-a străduit, pe toate căile, să obţină prin negocieri scutirea ţării de ocupaţie, statut de cobeligeranţă şi clauze economice cât mai favorabile. (Nu ar fi fost inutilă reproducerea textuală a ameliorărilor solicitate).

În relatarea privitoare la iniţierea primelor acţiuni ale opoziţiei anti-hitleriste din România, nu se vorbeşte despre tratativele confidenţiale ale lui maniu cu Sir Reginald Hoare şi cu franklin mott Gunther începute la 8 februarie 1941 şi mai apoi despre cele purtate cu Cloyce Keneth Houston.

În ce priveşte pregătirea anticipată a măsurilor destinate să asigure legăturile şi corespondenţa clandestină dintre opoziţia românească şi guvernele occidentale aliate, pentru perioada care avea să urmeze după iminenta rupere a relaţiilor diplomatice şi intervenirea stării de război dintre România şi Aliaţi, - lucrarea omite acţiunea de organizare şi funcţionarea grupurilor române de legătură şi propagandă, constituite sub conducerea Inginerului Valeriu (Rică) Georgescu, Dr. Augustin Vişa, Ing. Ciupercescu, A. Simşa şi I Păsătoiu. Tot la capitolul corespondenţei clandestine, sunt insuficient prezentate: rolul legaţiilor unor ţări neutre (Elveţia, Turcia, Suedia); circulaţia valizelor diplomatice (fără ştirea ministrului de externe); activitatea celor două misiuni britanice, trimise de guvernul englez la dispoziţia lui Maniu („Reginald" şi „Autonomus"); se trece fără comentarii peste cele 101 telegrame cifrate, cu mesaje, întrebări şi corespondenţă politică, transmise între 10 Februarie 1941 şi 28 August 1941, (până la căderea reţelelor), de către Jean Beza şi Iuliu Bălan, (din organizaţiile Georgescu şi Vişa), precum şi prin cele 110 telegrame transmise de Nicolae Anton Vella-Ţurcanu, între luna Septembrie 1943 şi 28 Iulie 1944 (data arestării lui), pentru S.O.E. Istambul, Generalul Wilson şi negociatorii români trimişi la Cairo.

Nu este amintită şi comentată (în volum) constituirea (treptată) şi amplificarea în timp a „Opoziţiei Unite" din România, care s-a perfectat prin aderarea la acţiunea Partidului Naţional-Ţărănesc a Partidului Liberal (1941), a Partidului Social Democrat (1942) şi a Partidului Comunist (1944). Pentru a se lămuri cauzele pentru care Partidul Comunist a intrat cu întârziere în Blocul Naţional Democratic, ar fi fost de folos să se amintească discuţiile anterioare dintre reprezentanţii opoziţiei şi delegaţii comunişti (Iordache, Bâgu, Agiu, Magheru, Constantinescu-Iaşi, Schreier, Pârvulescu, Bodnăraş) şi discuţiile de după auto-dizolvarea Kominternului şi abandonarea tezelor Congreselor 3,4 şi 5.

Nu este publicat nici memoriul lui Maniu, adresat prin consilierul de legaţie G. Duca de la Stockholm, guvernului englez şi american şi ecoul acelor memorii în cercurile occidentale.

În legătură cu negocierile secrete de la Cairo, purtate între 17 Martie şi August 1944, cred că ar fi fost binevenită redarea textuală a clauzelor solicitate de „Opoziţia Unită" din România, Reprezentanţei Plenipotenţiare a Marilor Aliaţi (constituită la 10 Ianuarie 1944), - pentru realizarea răsturnării politice preconizate (condiţii consemnate succint iniţial, în memoriul lui Maniu din 1 Martie 1944, prezentat de Ştirbey la 17 Martie, dezvoltate apoi în memoriul aceluiaş - prezentat la 25 Mai 1944 de către Vişoianu, apoi în contra-propunerile româneşti, prezentate la 29 Mai 1944). Tot de deosebit interes al cititorilor s-ar fi bucurat mesajele telegrafice cifrate, trimise prin Ţurcanu.

Sunt omise, spre paguba cărţii: memoriul trimis la 2 Noiembrie 1943 pe filiera S.O.E. Istanbul, de către Maniu, guvernului britanic şi memoriul aceluiaş, trimis la 9 Noiembrie 1943, guvernelor aliate, prin intermediul ministrului plenipotenţiar Rene de Beck, - prin care se cere să fie primit şi ascultat emisarul român al „Opoziţiei Unite", trimis pentru negocierea condiţiunilor în care s-ar putea realiza încetarea războiului, de către România, - precum şi răspunsul din 24 Noiembrie 1943 dat de adresanţi.

Trec neconsemnate (în volum) discuţiile clandestine purtate de Lucreţiu Pătrăşcanu cu Maniu şi apoi cu Palatul (Noiembrie 1943-Aprilie 1944).

Chiar în relatarea confruntărilor de la lovitura de stat, nu se aminteşte de aprovizionarea cu arme a viitorilor combatanţi din rândurile Blocului Naţional Democratic, făcută prin mijlocirea colonelului Dămăceanu de către Comandamentul Militar al Capitalei, condus de generalul Iosif Teodorescu (20 August 1944).

Nu aveţi impresia, Stimate Domnule Buzatu, că toate aceste omisiuni, greu de explicat, conduc la o concluzie ?

Cred că în comentarea unor acţiuni concrete, precis delimitate, întreprinse sau realizate de către o persoană pe deplin identificată, (indiferent dacă este sau nu agreată) nu se poate îngădui istoricului obiectiv facultatea de a omite numele persoanei respective (chiar indezirabile), înlocuindu-l cu vocabulele cu caracter anonim „patrioţi români"!

Mai cred că pentru iubitorii de istorie şi mai cu seamă de istorie secretă ar constitui o adevărată delectare reproducerea, măcar selectivă, a mesajelor cifrate trimise Aliaţilor (la 30.10 şi 1.11.1943, la 6.01, 28.02, 22.03, 16.04, 1.05, 22.05, 11.06, 22.06, 18.07, 20.08, - 1944), toate privind cereri de îmbunătăţire a condiţiilor de armistiţiu (în special cele de după 16 Aprilie).

Am impresia că nu se acordă suficientă atenţie activităţii pe care au desfăşurat-o în străinătate: diplomaţii români care au refuzat să servească interesele guvernului pro-german; expatriaţii români care au militat pentru încetarea războiului din răsărit şi revenirea României la alianţele ei tradiţionale. (Mesajerii de la Londra: Cornel Bianu, Pavel Pavel şi Ştefan Neniţescu, cei din Orient: George Beza, M. Solomon, Al. Stelescu, P. Vulpescu, George Horia, A. Schafter, L. Artemie; cei din Franţa, în frunte cu fraţii Burcă: foştii diplomaţi Grigore Gafencu, Constantin Xeni, V. Cornea, C. Davilla, I. Dianu, Al. Ghyca, Ed. Ciuntu, iar mai târziu V.V. Tilea. În ţară ar fi meritat să fie subliniată activitatea lui Grigore Niculescu Buzeşti, Victor Rădulescu Pogoneanu şi Camil Demetrescu în primul rând, dar şi a celorlalţi diplomaţi care au aderat la „grupul Buzeşti" E. Oprişan, Fl. Roiu, E. Lăzărescu, Em. Ciurea, Neagu Djuvara, Florica Spirescu, Alina Economu, precum şi a diplomaţilor din străinătate G. Duca, N. Ciotori, T. Rădulescu, N. Caranfil, Gh. Caranfil, G. Anastasiu, P. Zănescu, N. Hiott, Liviu Pop, etc.

Consider că nu trebuie să lipsească din relatarea Dvs. împrejurarea, esenţială pentru concluziile pe care le generează, că la 24 August 1944 guvernul sovietic şi-a dat acordul (comunicat la 26 August 1944 lui Novikov, pentru a fi adus la cunoştinţa negociatorilor români) ca să încheie armistiţiul cu România, în baza condiţiilor stabilite la 12 Aprilie 1944 ameliorate cu clauzele oferite prin ambasada de la Stockholm - în conformitate cu acceptarea necondiţionată de către Maniu, făcută la 11 Iunie 1944, a respectivelor condiţii.

Relatările de la pag. 173 sunt neconforme cu realitatea, cel puţin senzul unora din ele.

În materialul de la pag. 145-162, apar deasemenea unele concluzii îndoielnice.

Cred că ar fi de dorit să fie îndreptate unele afirmaţii greşite, înserate în volum. Astfel, - spre deosebite de versiunea publicată, - Maniu nu a acceptat niciodată (cu toate insistenţele Regelui, generalilor şi fruntaşilor politici) să prezideze guvernul care urma să fie constituit după lovitura de stat. A spus, tuturor, în mod repetat, că nu poate prezida un guvern care este constrâns să accepte frontiera de Est din 1940. (Dacă unii din factorii răsturnării sperau să obţină prin persuaziune acceptul lui, se înşelau) Maniu nu şi-a dat acordul (aşa cum rezultă din textul lucrării Dvs.) la formula unui guvern cvadripartidnic cu caracter politic, în prima fază a încheierii armistiţiului. A recomandat un guvern pur militar, urmând ca după armistiţiu să se revină la o viaţă constituţională normală. Prin urmare aserţiunea cu angajamentul lui de a prezenta o listă de participanţi la guvern, de care se vorbeşte, este fără obiect. Formula unui guvern militar, girat de cele patru partide din B.N.D., prin reprezentanţii lor (pentru a-i asigura prestigiul în ţară şi peste frontiere) îi aparţine lui Maniu. - P.N.Ţ. şi P.N.L. nu au fost constrânse de desfăşurarea evenimentelor să accepte propunerea de colaborare a P.C.R. şu P.S.D. (cum aşi reţinut şi înserat Dvs. în text). Partidul Social-Democrat era încadrat de mult în „Opoziţia Unită". În ce priveşte Partidul Comunist, intrarea lui în respectivul Bloc (Naţional Democratic) a fost recomandată, în cursul negocierilor de la Cairo, de către Nicolae Vasilievski Novakov şi S. Selod (reprezentanţii plenipotenţiari ai guvernului sovietic) ale căror sugestii au fost transmise de către Vişoianu (prin telegramă cifrată) de la Cairo, în ultima decadă a lunii Mai 1944.

De altfel, Maniu discutase cu Pătrăşcanu începând cu Noiembrie 1943 (chiar în locuinţa mea) aderarea P.C. la „Opoziţia Unită" (cu toate că nu avea calitate „oficială" de reprezentant al secţiei respective din România). Bineînţeles că după auto-dizolvarea Kominternului şi după abandonarea tezelor anti-româneşti impuse de congresele III, IV şi V ale secţiei comuniste din România, s-a putut realiza şi această integrare. - Cooptarea unui comunist în guvernul de la 23 August 1944 (alături de ceilalţi trei reprezentanţi ai partidelor anti-fasciste) constituie, desigur, aşa cum conchideţi Dvs., recunoaşterea rolului jucat de P.C.R. (pag. 171). Concluzia este justă şi de necontestat, însă ea contracarează aserţiunile înserate în volum privind iniţierea, pregătirea şi realizarea cu prioritate a loviturii de stat. - Afirmaţia că potenţaţii guvernului de dictatură urmau să fie arestaţi de un comando civil (care nu ar fi reuşit să intre în Palat) este fără temei. Arestarea lui Antonescu şi a principalilor lui colaboratori a avut loc între orele 16,30 - 18, la Palat. Ştirea despre această măsură (hotărâtă, în extremis, chiar în ziua respectivă a fost imediat transmisă lui Maniu prin Iorgu Ghica, venit de la Palat, care m-a întrebat unde pot fi găsiţi Brătianu, Titel Petrescu şi Pătrăşcanu - spre a le aduce la cunoştinţă faptul. Ştiind că Maniu avea înţelegere prestabilită în ajun, de a se întâlni la ora 20, în casa lui Sabin Manoilă din str. Schitu Măgureanu nr. 19 etaj 4, cu cei trei, l-am îndrumat pe Iorgu Ghica să se ducă acolo la orele 20, unde îi va găsi. Pătrăşcanu a ajuns la Palat după orele 21, iar „comando-ul" care i-a preluat (pentru mai mare siguranţă), cu aprobarea lui Sănătescu, pe cei arestaţi, a fost introdus în Palat de Pătrăşcanu, după orele 24. - relatările de la pag 170 nu sunt conforme cu cele întţmplate. - În textul înglobat între pag. 145-162, sunt o seamă de aprecieri fără temei. - Mă consider obligat să precizez, în legătură cu reproducerea unor „izvoare de referinţă" care au fost publicate de Dvs. mai înainte (în colaborare), tot în legătură cu evenimentele de la 23 August 1944, că: am serioase rezerve în ce priveşte veracitatea întâmplărilor pe care le-a relatat în notele personale istoricul Gheorghe Brătianu, unele din ele fiind de-adreptul neverosimile !; dubitez asupra exactităţii şi fidelităţii stenogramelor de la procesul lui Antonescu (la care am asistat) - aşa cum au fost date publicităţii; cred că nu sunt fide-demne rapoartele detectivilor (aflate în arhive) şi nu pot constitui material documentar serios; citarea unor texte din publicaţiile apărute în ţară între 1947-1964 (şi chiar mai târziu) nu pot constitui „autoritate" pentru o lucrare serioasă şi obiectivă. - În partea a II-a a vol I. (pag. 184) se menţionează că un delegat bulgar ar fi sosit la Cairo la 30 August 1944, în vederea tratativelor de armistiţiu ale Bulgariei. În realitate, doi delegaţi bulgari începuseră, cu mult înainte, negocieri cu reprezentanţii Aliaţilor.

Conform clauzelor negociate şi acceptate la Cairo, de către Reprezentanţa Aliată plenipotenţiară, - constituită oficial la 10 Ianuarie 1944, pentru a trata cu România şi investită cu depline puteri de către guvernele respective - şi de către negociatorii „Opoziţiei Unite" Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu (acceptaţi ca atare de către Reprezentanţă). Decizia guvernelor aliate de a desemna, în ultimul moment Moscova, ca loc al perfectării acordului (probabil din deferenţă pentru aliatul sovietic căruia îi cedaseră cu mult cinism, prioritatea în afacerile româneşti), a constituit o surpriză dezagreabilă pentru conspiratorii români; de altfel această „surpriză" a determinat o temporizare de 19 zile (a semnării armistiţiului) - în care interval armata sovietică, (înaintând fără ciocniri şi fără obstacole în teritoriul dinainte eliberat de trupe hitleriste), a declarat „prizonieri de război" peste 100.000 de soldaţi români de pe frontul Moldovei (care încetaseră lupta în vederea colaborării cu armata aliată, conform proclamaţiei regale) şi a considerat „capturi de război" instalaţiile şi bunurile întâlnite în parcursul ei nestângenit. - Este cazul să fie amintit aici cazul directorului de ziar Leonida Romanos arestat de sovietici pentru articolul său apărut în ziarul „Democratul Român", în care a protestat împotriva comunicatelor din presa şi emisiunile sovietice de radio, privind „dezrobirea" şi eliberarea de hitlerişti" a unor oraşe şi regiuni, care fuseseră cu mult înainte curăţite de armata română, - de trupe hitleriste. - Tot la capitolul erorilor din volum, precizez că scrisoarea lui Franasovici din 28 Iulie 1944, adresată lui Tătărescu, despre care se afirmă, în mod greşit, că ar fi fost predată de către Niculescu-Buzeşti lui maniu, - a fost în realitate predată, chiar în ziua sosirii ei (prin valiză diplomatică), lui Negroponte, ginerele lui Tătărescu, spre a fi înmânată adresantului. (Informaţia are la bază o relatare falsă făcută chiar de Tătărescu, dar sezminţită la timpul său de Niculescu-Buzeşti şi Negroponte). - Socot că ar fi fost bine să fie înserat în volum şi protestul energic al ministrului de interne român, generalul Aldea, împotriva măsurii, socotită abuzivă, luată de guvernul sovietic, de a ridica (la 14 Septembrie 1944) pe foştii demnitari români arestaţi la 23 August 1944, care se găseau - după concepţia românească sun „honesta custodiae" a regelui şi guvernului nou. (Replica sovietică a fost că noul guvern a contractat prin armistiţiu obligaţia de a aresta pe criminalii de război români şi a-i pune la dispoziţia guvernului sovietic. Aceasta însă nu a împiedecat acelaş guvern să ne oblige să-i judecăm noi !).

Întrucât investigaţiile Dvs. în domeniul istoriei secrete continuă iar cititorii aşteaptă (cu pasionată nerăbdare) urmarea relatărilor Dvs. atât de interesante, poate că nu ar fi de prisos ca în cadrul materialului viitor promisiunile semnalate să fie suplinite, iar erorile rectificate.

Scriitorul acestor rânduri nu are vocaţie de cercetător şi nici veleităţi publicitare. Fără pretenţia de a oferi referinţe bibliografice inedite, dar cu intenţia onestă de a întregi o informaţie, pe alocuri, prin forţa împrejurărilor, deficitară, - Vă semnalează că a depus, mai demult, la Arhivele Statului, fond rezervat, (care desigur că vă este accesibil) un material documentar obiectiv, reprodus după note personale contemporane evenimentelor, privind unele fapte şi împrejurări care interesează subiectele pe care le-aţi abordat. (Corneliu Coposu: „Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui"). Textul respectiv cuprinde relatarea corectă şi destul de amănunţită a unor acţiuni secrete din culisele politice şi diplomatice, pe care „memorialistul !" le-a trăit şi cunoscut în mod nemijlocit.

Bineînţeles că nici omisiunile (poate inerente, poate dirijate ?) nici unele erori găzduite de impresionantul Dvs. elaborat, nu pot să diminueze aprecierea care vi se cuvine, pentru obositoarea consultare a arhivelor (române şi străine), pentru examinarea şi filtrarea materialului imens pe care l-aţi avut în vedere, pentru studierea izvoarelor, cronologiilor, jurnalelor, memoriilor, tratatelor şi documentelor publicate, coordonarea datelor şi străduinţa de a încadra evenimentele de la noi, în angrenajul istoric al vieţii politice internaţionale.

Vă rog, stimate Domnule Doctor Buzatu, să primiţi asigurarea consideraţiunii mele deosebite.

Corneliu Coposu

P.S. Imi permit să vă adresez o sugestie, pe care vă rog să o atribuiţi aprecierii depline de care se bucură activitatea Dvs. publicistică: aceea de a elabora (în baza materialului documentar studiat) o „Istorie a sferelor de influenţă din centrul şi răsăritul Europei" (începând cu faimosul „pact secret von Ribbentrop-Molotov" din August 1939 şi până la „târguirea" şi aplicarea înţelegerilor intervenite între Marii Aliaţi (1943-1944), şi în epoca subsecventă), - cu reproducerea dialogurilor şi instrucţiunilor confidenţiale, şi consecinţelor, - catastrofale pentru România şi alte state mici, - pe care le-a avut politica externă deficientă la capitolul loialităţii şi al prestigiului istoric, a marilor puteri antagoniste.