• Tweet

Timpurile grele de deznădejde și mai ales de cumplită rătăcire pe care le trăim astăzi vor trece și ele, căci nimic din lumea asta nu aparține permanenței, decât Bunul Dumnezeu! Și totuși, în plan istoric, este ceva care rezistă timpului și care se transmite din generație în generație, întru sfânta dăinuire a unui neam. Un fel de MEMORIE inatacabilă de contingențele trecătoare ale istoriei.

Atunci când vremea trece și se așterne oceanul de uitare și tăcere, pe marginile lui stâncoase înmuguresc în mod neașteptat flori ce nu se ofilesc nicicând. Totul se uită! Totul!... Și răutatea timpului și nedreptățile lui și bezna sufletească, așternută în lume, dar nu se uită ATITUDINEA unui POPOR în fața atâtor nefericiri ce brusc coboară asupra ființei sale. Și dacă ATITUDINEA lui este verticală, atunci se naște floarea DEMNITĂȚII. Floare rară, unicat ce răsare neașteptat pe terenul sterp al indiferenței sau lașităților ce o împresoară din toate părțile. Iar această floare rară a demnității are un dumnezeiesc privilegiu: nu poate fi ofilită de UITAREA cea neiertătoare. Căci în ultimă instanță, ce înseamnă DEMNITATEA unui neam cu care își înfruntă destinul amar și parcă veșnic nefericit, cum este cel al poporului român, dacă nu acea distanță nobilă și suverană față de o contemporaneitate degradată, acel spate întors firesc evidențelor neiertătoare, în contrast cu privirea lui neclintită spre CER. Pe aceasta timpul nu o poate șterge, iar UITAREA îngenunchează neputincioasă în fața ei. Dar ce nu se mai uită din istoria unui neam? Ce nu mai poate șterge timpul?... Trădările, dezertările și incalificabilele lui lașități!... Ele vor sta întotdeauna înfipte în memoria unui popor, precum piroanele în palmele și picioarele Mântuitorului.

Se spune că Iisus o singură minune n-a vrut s-o facă, aceea de a nu-și șterge STIGMATELE atunci când S-a înălțat la Cer. Le-a luat cu El Sus, ca de fiecare dată când privim la acel ÎNALT SUFLETESC, ce pentru o clipă ne-a mângâiat sufletele, să ne aducem aminte de rănile pe care i Le-am făcut și să-I cerem veșnic iertare. Poate de aceea astăzi poporul român, aflat la o tragică răscruce, neștiind ce să facă și încotro s-o ia, ar trebui să privească din nou în cutremurătorul lui adânc sufletesc și să vadă că întotdeauna, la cumplite răspântii istorice, ca să mai poată dăinui, a făcut în mod firesc un singur lucru: a înălțat o troiță și prin ea și-a ridicat privirea din pământul istoriei către CER. Asta l-a ținut, asta l-a izbăvit, o indestructibilă și incredibilă CREDINȚĂ pentru toți cei care în ascuns îi prevesteau sfârșitul. Popor blând, bun, blajin. A fost mereu adulmecat de hienele istorice din jur, dar a fost ocrotit, cum spun sfinții, în mod negrăit și nevăzut, de o tainică forță pe care nici astăzi, toți acei care au râvnit la sfântul lui pământ nu o pot vedea și înțelege. Trebuie să fim conștienți că nu toți de astăzi care trăiesc în această țară sunt ROMÂNI în adevăratul sens al cuvântului. Și nu vorbesc aici în sens rasial, ci în sensul dimensiunii sufletești. Sunt vorbitori de limba română, dar nu ROMÂNI. Acele specimene degenerate, pe care istoria i-a mutilat după cum a vrut ea, dar și cu deplinul lor asentiment. Și de aceea, s-au autocondamnat să n-aibă o existență în istorie, să nu existe, ci să SUBEXISTE. Să nu fie nici măcar supraviețuitori, ci SUBVIEȚUITORI, dar tocmai de aici, din subsolul ființei românești, din rândurile lor tăcute, dar oportuniste, ce nicicând n-au cunoscut verticala demnității, se aleg trădătorii de neam, oportuniștii, acele găuri făcute în zidul de apărare al cetății, prin care să poată intra inamicul.

Neamul aceasta și-a strigat mereu în lumea SETEA lui de Dumnezeu. Și nu setea de vreo ideologie trufașă sau doctrină alienantă, ce s-au dovedit a fi în timp pietre de mormânt peste umanitate. SETEA de Dumnezeu, nu de sinistre mântuiri ideologice, ce au făcut ravagii și cumplite tragedii în lume. Și de aceea am fost mereu curați sufletește, nedorind decât să trăim și să murim cu fața spre CER. Niciodată acest popor nu a cerut mai mult și nici astăzi nu o face. Nu este coparticipativ și n-a fost nicicând la fauna sălbatică din jurul lui, mereu pironită cu ochii pe resurse și pe atâtea alte bogății trecătoare. Dar vorbitorul de limba română și nu românul, adică degeneratul, sau romunculul, cum ar spune Mihai Eminescu, locuitorul din subsolul ființei acestui neam, nu merge în istorie cu SETEA de Dumnezeu, ci mereu cu capul în jos, ÎNSETAT doar de sinistra lui subviețuire, de profitul imediat și în timp de groteasca-i îmbogățire pe care o face fără de nicio tresărire de conștință.

Uitați-vă la el, la acest SUBVIEȚUITOR și astăzi, cum tropăie nepăsător, rănind profund ființa acestui neam și insultându-i public demnitatea lui de a fi în lume. Ei sunt aceia care ne îndeamnă și ne îmbie din interior să trăim la întâmplare, copii ai nimănui, cerșind mereu la porți străine. Ei sunt aceia ce au făcut din poporul român ORFANII de serviciu ai lumii de azi. Ei, vorbitorii de limba română, au alungat peste graniță, în cel mai mare exod din istoria lui, pe românii adevărați, acel neam harnic și sedentar prin excelență și nicidecum migrator. Ei, romunculii sunt cei care astăzi au terfelit DREPTUL și DREPTATEA, înjosind ideea de JUSTIȚIE și punând-o, nu să nască firesc și legitim dreptatea, ci forțând-o în mod criminal să avorteze cu nemiluita sinistre NEDREPTĂȚI, provocând cea mai cumplită formă de cancer social, cristalizându-se apoi, cu mândrie, în sinistra metastază ce ne-a cuprins trupul național de astăzi.

Dar voi, cei care acum trădați țara precum respirați, în infinita voastră slugărnicie, nemaiavând nimic sfânt, cu ochii țintă la stăpânul efemer al lumii de azi, călcați în picioare pe cei care de mii de ani stau neclintiți cu ochii țintă spre Iisus, iar blasfemia aceasta de nimeni nu va fi iertată. Și nu înspre răzbunare vă vorbesc, ci întru întreaga mea compasiune pentru voi, căci știu de pe acum ce viitor vă așteaptă. Efemeride trecătoare, dar toxice sunteți, ce loviți inconștient, dar și premeditat, parcă într-o cinică alternanță în fibra unui neam care mereu a avut inteligența să se strecoare prin istorie, făcând-o cu CINSTEA sublimă de a sta, în schimb, neclintit în fața lui Dumnezeu. Mici rozătoare ale acestei sfinte NECLINTIRI românești sunteți! Căci altfel nu v-ați fi apucat să scoateți din morminte martirii și eroii acestui neam, ca să-i rejudecați după măsura necinstită și trivială a propriei voastre măsuri, crescută în timpul ce vi s-a ordonat să-l trăiți. De mii de ori mai siniștrii și mai meschini sunteți decât „strămoșii" voștri, care i-au condamnat la moarte. Căci cei de atunci le-au condamnat viața și nu oricare, ci cea a DEMNITĂȚII de a fi CREȘTIN și ROMÂN în lume. Pe când voi astăzi le condamnați MEMORIA și încă mai mult, SFÂNTA lor POMENIRE! Și de aceea, tocmai aceasta din urmă vă va fi JUDECATA voastră DE APOI! Ați dus astăzi țara pe marginea unei prăpastii, cum n-a mai fost ea niciodată, sunteți artizanii celei mai cumplite degradări ale acestui popor și pentru asta veți răspunde. Ați smuls din literatura și istoria neamului scriitori de valoare și voievozi ce ne-au dat unitate în lume. Iar ei, de dincolo, vă vor condamna! Deja sunteți! Căci de pe acum sunteți un GOL ISTORIC!

Ridică-te, popor român! Fără de frică să o faci! Căci ceasul DEMNITĂȚII tale a sosit! Umple-l cu sufletul tău neîntinat de crimele lumii ce te înconjoară și cu CREDINȚA ta nezdrobită în Dumnezeu! Și Dumnezeul tău și al strămoșilor tăi te va ajuta! Ridică-te, popor român din marginea în care ai fost aruncat, arătându-le celor care cu trufie distrug din nou omenirea astăzi, crezând că fac istorie! Ridică-te, popor al meu, nu ca să faci istorie, ci ca să le arăți că există Dumnezeu!

Dan Puric