• Tweet

Vă amintiți că, în anul 2022 și începând din acel an, am dezbătut de mai multe ori cererile formulate, în mod formal sau informal, de către Putin către liderii NATO, referitoare la retragerea la frontierele din 1997, adică la acele frontiere în care nu erau cuprinse statele postcomuniste, care, din acel moment, de la finalul secolului XX, au început, pe rând, împreună cu statele baltice, să se integreze în structura militară care definește, dacă vreți, Occidentul Colectiv. A doua propunere pe care Putin a repetat-o de mai multe ori a fost cea referitoare la teritoriile ucrainene care nu aparțin de drept Ucrainei și care ar trebui redate țărilor ce pot avea pretenții legitime, istorice, asupra acestor teritorii. Iar el punea mereu pe listă, desigur, pe lângă Rusia, Polonia, Ungaria și, bineînțeles, România. Dar despre asta o să vorbesc altădată.

Revin la primul subiect și vă prezint o scurtă istorie a felului în care Putin și-a consolidat relațiile internaționale, pentru ca, la aproape cinci ani distanță, să revină și să pună pe tapet această propunere fulminantă: retragerea NATO la frontierele din 1997. Mai mult, după Olimpiada de Iarnă de la Beijing, din 2022, Putin și-a betonat și și-a rebetonat relațiile cu Xi Jinping, adică relațiile dintre Rusia și China. Împreună, în același timp, cele două superputeri au dezvoltat structura care a devenit simpatică pentru mai bine de jumătate din lume, mă refer la BRICS+, cu organisme, cu mecanisme, cu bani, cu structuri. După 2024, după revenirea lui Trump la putere în America, Putin a forțat apropierea de SUA. Așa ați putut vedea spectaculoasa și neașteptata întâlnire dintre Putin și Trump de la Anchorage, din Alaska, adică pe teritoriul Statelor Unite, dar, atenție, într-un mod simbolic, pe un teritoriu comun, pentru că Alaska a fost cumpărată de Statele Unite de la Rusia. Deci simbolistica a fost una extrem de nimerită.

Ce s-a derulat, știți. Dar, în cursul anului 2026, anul în care ne aflăm, prin întâlnirile bilaterale dintre cei trei lideri, Putin, Trump și Xi, s-a consolidat, dacă vreți, preeminența acestui trio de putere geopolitică, în baza înțelegerilor triunghiulare Putin-Trump-Xi. Iar acum suntem în faza în care se implementează strategiile decise în spatele ușilor închise, în cadrul acestor negocieri, pentru îndeplinirea scopurilor vechi, fie că ele sunt comune celor trei, fie că sunt favorabile doar unuia dintre actori sau câte doi dintre cei trei.

Astăzi, mă refer în detaliu la strategiile implementate pentru zona noastră, zona postcomunistă, fostul așa-zis „cordon sanitar" așezat între URSS și lumea occidentală, definit, desigur, fără URSS, prin Tratatul de la Varșovia, Polonia fiind cea mai puternică țară dintre fostele state comuniste. De ce este tratată cu prioritate această regiune? Pentru că este excepțional de importantă pentru întreaga zonă eurasiatică din punct de vedere geopolitic și toți trei sunt de acord că trebuie să fie prima pe listă. Aceste implementări corespund, în ordine cronologică, în primul rând, astăzi, nevoilor lui Putin; mâine, posibilelor nevoi ale lui Trump, după alegerile de midterm, pe care probabil că le va pierde Partidul Republican, iar liderul de la Casa Albă va avea nevoie de sprijin; apoi va veni și rândul Chinei, care se află în plină tentativă de a cuceri rapid piața europeană, respectiv de a-și securiza și consolida apoi supremația geomilitară în Asia de Est. Două cazuri, astăzi.

Cazul 1. Restabilirea granițelor NATO din 1997

Primul caz, pus pe tapet, este șocant: restabilirea granițelor NATO din 1997. Dacă mergem în istoria recentă, o să vedeți că această blocare a extinderii NATO în fostele state comuniste ar fi fost o promisiune făcută de către președintele american George Bush Sr. în fața lui Gorbaciov și, bineînțeles, în fața lumii, imediat după evenimentele din 1989, când comunismul a căzut în România și în celelalte state comuniste. Următorul președinte, Bill Clinton, a reiterat, inclusiv în fața lui Elțîn, dar și în fața lumii, garanția că NATO nu se va extinde în statele comuniste. Însă, beneficiind de statutul de hegemon, dar și de degringolada Rusiei lui Elțîn, americanii nu s-au mai ținut de cuvânt și s-au extins, așa cum știți. Astăzi, NATO cuprinde toate fostele state comuniste care nu făcuseră parte din Uniunea Sovietică, dar și statele baltice. Ce-i drept, Putin a greșit și el. Imediat după 9/11, 11 septembrie 2001, vrând să-i facă servicii proaspătului său amic, fiul lui George Bush, autorul primei promisiuni, George Bush Jr. a fost extrem de concesiv în ceea ce privește extinderea NATO. Nu a uzat de autoritate. Era și prea devreme, Rusia era foarte slabă. Putin a pus, însă, condiția, dacă vreți, reiterată la București, chiar la summitul din 2008, ca NATO să nu se extindă în Ucraina. Și atunci, bineînțeles, a fost ascultat de Bush Jr., aflat în ultimul său an de mandat.

După cum am spus la început, Rusia a revenit la subiectul retragerii NATO din fostele state comuniste în 2022, cu precădere odată cu începutul războiului ucrainean. De ce atunci? Pentru că doar atunci Rusia s-a simțit din nou puternică din punct de vedere militar. Și este, după cum s-a văzut: n-a putut să fie întoarsă din drum în ultimii cinci ani și își apără cauza. Putin simte că, în baza înțelegerilor din ultimii ani cu Xi Jinping și cu Donald Trump, el este și mai puternic și poate să pună pe agenda discuțiilor de pace din Ucraina, pentru că acesta este evenimentul unghiular, și retragerea NATO din fostele state comuniste. Acesta este motivul real pentru care, alaltăieri, unul dintre consilierii săi mai discreți, dar importanți, a spus că este nevoie și de europeni la masa negocierilor de pace în cazul războiului ucrainean.

De fapt, rușii vor să-i anunțe pe europeni, în special, că n-au nimic împotrivă în ceea ce privește apartenența oricărui stat european la Uniunea Europeană, inclusiv a statelor postcomuniste. N-au nimic împotrivă nici măcar în ceea ce privește apartenența Ucrainei la Uniunea Europeană, dacă acest lucru se decide. Însă sunt total împotriva apartenenței, bineînțeles, a Ucrainei și, o să vedem, poate și a statelor postcomuniste la organizația militară NATO, care, în mod istoric, le-ar fi periclitat mereu securitatea militară, după cum s-a văzut și cu ocazia războiului ucrainean. Și, bineînțeles, aici Putin va pune pe tapet și inapetența Chinei sau, mai ales, a Statelor Unite de a avea în apropierea granițelor organizații militare ostile. În speță, Taiwanul în cazul Chinei și Cuba sau Mexicul în cazul Statelor Unite.

Aceasta este adevărata bombă a viitoarelor negocieri, care încep în curând, la Abu Dhabi, la nivel de negociatori, și vor continua în China peste circa trei săptămâni, chiar între cei trei granzi: Putin, Trump și Xi. Ei bine, în baza acestui subiect al retragerii NATO la frontierele din 1997, viitorul summit se anunță ca fiind cel mai important eveniment geopolitic după cele de la Yalta și Potsdam, din 1945, atunci când protagoniștii erau Stalin, Churchill și Roosevelt la Yalta, respectiv Truman la Potsdam. După cum vedeți, Rusia și SUA au rămas la masa jocului de putere. Imperiul Britanic a apus între timp și, în locul său, vine la masă Imperiul de Mijloc, adică China.

Cazul 2. Propunerea lui Viktor Orbán la șefia ONU

Referitor la implementarea înțelegerilor Putin-Trump-Xi, cu relevanță pentru statele postcomuniste, al doilea caz este personalizat, dar la fel de pilduitor, pentru a înțelege cum se joacă acest joc astăzi. Se pune problema viitorului șef al ONU, după plecarea lui António Guterres. Se pune însă problema și a reinventării rolului ONU, organizație care și-a pierdut treptat relevanța în secolul XX, dar și-a pierdut-o aproape total în cursul secolului XXI. Desigur, la aceasta a contribuit și principalul contributor financiar la ONU, adică Statele Unite ale Americii.

Care este omul potrivit pentru a fi viitorul șef al ONU și pentru a îndeplini aceste două condiții pe care vi le sugeram? Să fie în acord cu preferințele celor trei, Putin, Trump și Xi, și să fie în stare să aibă expertiza și forța necesare pentru a reinventa ONU. Apare astfel, ca numitor comun, unul acceptat de către toți trei. Nici nu știu pe altcineva pe care să-l numesc. Nu cred că există. Este vorba despre Viktor Orbán, fostul premier al Ungariei. Și așa vă veți da seama că, dacă această propunere a lui Putin, Trump și Xi, care a apărut inclusiv pe agențiile de presă începând de ieri, va fi dusă la bun sfârșit, va fi votată și implementată, atunci regiunea noastră postcomunistă va dicta agenda viitoarelor modificări, deoarece Orbán, în sine, este chiar simbolul public, simbolul politic al regiunii noastre, care revine în jocurile geopolitice după ce a stat foarte mult timp la remorca NATO, la remorca UE, fără foloase relevante și, dimpotrivă, fiind exploatat potențialul de care dispunem.

În ce mă privește, am teoretizat importanța geopolitică a regiunii noastre în cartea mea din 2012, Imperialism în postcomunism. Geopolitica dezordinii în fostele state comuniste. Puteți să o citiți dacă o aveți. Dacă nu, cred că mai este disponibilă online. Dar o să revin asupra lucrurilor pe care le-am susținut acolo, acum aproape 15 ani (am scris cartea acum 15 ani și am publicat-o acum 14 ani), pe măsura derulării acestor evenimente extraordinar de importante.

Subliniez că Viktor Orbán nu este António Guterres. L-am cunoscut și pe António Guterres. El a fost un aparatcic cuminte, fost premier obedient al Portugaliei și fost șef al Internaționalei Socialiste, și mai obedient. Prezum, așadar, că, dacă va reuși proiectul ruso-chino-american de impunere a lui Viktor Orbán ca secretar general al ONU, această organizație va putea să devină relevantă destul de rapid. Dar, odată cu asta, spețele care țin de Europa, cele geopolitice și geomilitare, dar probabil și cele geoeconomice, vor fi puse pe agenda lumii. Și ce se va întâmpla astfel? Va fi surclasată, la nivel geopolitic, importanța Uniunii Europene. Eu pariez, însă, că va fi surclasată chiar și importanța NATO.

Cozmin Gușă