• Tweet

În primăvara lui 1981 William Saroyan a încredințat agenției Associated press un mesaj pentru a fi publicat după moartea lui. Acest mesaj a fost publicat, așa cum a cerut acesta. „Fiecare trebuie să moară, - a spus marele scriitor, unul dintre cei mai valoroși scriitori americani ai secolului XX, - fiecare trebuie să moară, dar am crezut întotdeauna că, în cazul meu se va face o excepție. Ce se întâmplă acum?"

Eu cred că răspunsul e simplu. Trecând peste nota de humor, peste toate neliniștile și a evidenței de necontestat, fiecare va continua să creadă că, în cazul lui, așa va fi și că moartea îl va ocoli doar pe el. Vom muri, cu toții și cei dragi rămași ne vor însoți, sper, la groapă și își vor lua rămas bun de la noi, așa cum au făcut generații după generații, de creștini dinaintea noastră.

„Poate cea mai importantă etapă care ar fi trebuit parcursă mai devreme este tocmai cea a asumării trecutului, a deschiderii arhivelor, a recunoaşterii greşelilor care au fost făcute în totalitarism". - a declarat recent domul Eduard Hellwig, directorul SRI. Are dreptate.

Dacă despre aceste greșeli s-ar fi discutat serios în societate, poate că n-ar fi apărut acești oameni fără Dumnezeu, care s-au ferit să atingă Biblia în momentul jurământului de investire ca miniștri. Precum niște demoni veniți din neant își bat joc acum și înjosesc tot ceeace este mai profund în spiritul românesc. În credința și valorile ancestrale ale acestui popor.

Oameni în urma cărora nu există fapte, forme de viață "fără Dumnezeu, care vin de nicăieri și se duc spre nicăieri", - cum spunea Țuțea -, aleși parcă din insectarul mizeriei sufletești, anume ca să nu semene cu noi, ne calcă în picioare demnitatea, atât cît trăim, dar și, iată, după ce am trecut în lumea celor drepți. "Demnitatea oamenilor continuă și după moarte, pentru că trupul este sortit învierii, după credința noastră", spune Înalt Preasfințitul Teodosie: Nu ne batem joc de omul care moare ca să învieze... De aceea îl îmbrăcăm în hainele cele bune pe cel care pleacă... Avem o tradiție de 2.000 de ani care nu trebuie călcată în picioare."

Ne conduc forme de viață primare, care n-aveau cum să afle de cel mai mare teolog al secolului XX, Dumitru Stăniloaie și nici de cartea celebră, "Riturile de trecere" a lui A. Van Gennep. "Oamenii sunt supuşi, scrie acesta, cu sau fără ştiinţa lor, cu sau fără voinţa lor, unor rituri de trecere, deosebit de rezistente în timp. (...) În toată lumea şi în toate civilizaţiile, de la cele mai primitive până la cele mai evoluate, orice schimbare de loc, de situaţie socială, orice inovaţie şi foarte adesea chiar orice modificare este însoţită de rituri, care urmează întotdeauna aceeaşi ordine şi constituie schema-tip a riturilor de trecere. "

De unde să știe oribilii neomarxiști despre etnicul românesc, în sens genetic, ca populaţie multimilenară având codul ei stabil, un anume etnic care are propriul său ADN, și propriul program genetic? De unde să știe copiii de securiști educați în străinătate, rupți de tradiții și de valorile românești despre Mircea Eliade, și de cuvintele lui? „Moartea nu este niciodată simţită ca un sfârşit absolut, ca un Neant. Moartea este înainte de toate un rit de trecere spre o altă modalitate de existenţă". (...)

„Nici într-un ritual sau rit nu întâlnim moartea iniţiatică numai ca sfârşit, ci ca o condiţie sine qua non a unei treceri spre un alt mod de a fi, a începutului unei vieţi noi". De unde să știe ei despre crezul celui mai mare istoric al religiilor, acela că destinul umanităţii, ca şi destinul fiecărui om, se produce o singură dată şi într-o anumită secvenţă de timp? Că pentru umanitate fenomenul se numeşte istorie, iar pentru individ - viaţă. Cum să înțeleagă formele de viață neomarxiste simple, că există un punct de la care pornim şi la care ajungem, în mişcarea circulară a vieţii, cu numeroasele ei treceri?

Imaginea unui trup gol, fără viață coborât în pământ într-un sac negru de plastic nu-i mișcă pe acești tineri apăruți din negura neantului, în fruntea ministerelor esențiale ale Guvernului.

Imberbul Voiculescu, și "asistenta" sa, d-na Moldovan, nu sunt impresionați nici de bolnavii de cancer sau de strigătele lor disperate: "Domnule ministru, mă numesc Corina Alexandru, bolnav de cancer și pacient... Ne îngrădiți accesul în spitale. (...) Lăsați-ne sa plecam din lumea aceasta cu demnitate! (...) Sunt bolnavi de cancer în fază terminală care nu se pot interna în spital", - strigă în deșert dna Alexandru.

De la începutul pandemiei, situația bolnavilor cronici este disperată. Aceștia nu mai reușesc să îşi găsească un loc în spitale ca urmare a protocoalelor de pandemie şi care se chinuie astfel zi de zi. „Să ne dea posibilitatea să ne continuăm tratamentele.

Dacă un bolnav de cancer are nevoie de operaţie, nu neapărat să îi scoată o tumoră, şi tu îi spui că nu poate fi operat decât strict de afecțiunea oncologică, deja îi semnezi condamnarea la moarte. Mai bine să dea legea eutanasierii, că este foarte bună. Lăsați-ne să ne alegem noi momentul în care să plecăm. Iau medicamente din străinătate pentru că nimeni nu îl aduce în ţară. Nu avem decât să mergem acasă, să așteptam cuminți cu lumânarea la capătul patului să murim. Sunt oameni care trec prin nişte dureri infernale. Nici morfina nu mai ajută. Lasă-l să plece decent şi civilizat", este mesajul cutremurător al pacientei bolnavă de cancer.

Vrând, nevrând, o dată cu apariția acestui partid al neantului, USR-PLUS, suntem în situația de a-i da dreptate profesorului psihiatru Aurel Romila: "Psihopații au ocupat toate posturile-cheie în țară. Performanța se măsoară azi doar în putere, bani și sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român.

Medicul psihiatru Aurel Romila a avansat o teorie, conform căreia suntem un popor de depresivi conduși de o pătură de psihopați.

"Numărul persoanelor afectate de tulburări psihice este în creștere peste tot în lume, în ultimii ani, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Dacă socoți societatea ca o fracție, atunci o să observi la mijloc un strat subțire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puțini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus și în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populație suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalității, pentru psihopații, care au ocupat toate posturile-cheie în țară. De aia nu avem sănătate mentală în țara asta, că populația se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopați) și oprimați (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaște? Cea mai gravă consecință a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecția umană. O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice și intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanța între ceea ce am putea deveni și ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează niște incapabili care ne pun piedici. Dacă vii și le vorbești oamenilor de norma­li­tate, bun simț, armonie, transcendență, spirit, te vor acuza că ai citit prea multe broșuri. Performanța se măsoară azi doar în putere, bani și sex. Trăiesc tra­gic această soartă a poporului român".

Mă uit, și eu, cu tristețe la blasfemia pe care o trăiește românul de azi, sub zodia neomarxiștilor neantului și în mod automat îmi vine să le doresc acestor nimeni în drum să stea, măcar o dată, pe marginea unei gropi de înmormântare, fără preot, fără cunoscuți, în bătaia vântului, privind pierduți cum trupul celei mai apropiate ființe este coborât în pământ neîmbrăcat, într-un sac negru de plastic.

Dar, fiind creștin ortodox, nu mi pot asuma așa un păcat mare, acum, în Postul Paștilor. Mă mulțumesc prin a le dori, lor și celor asemeni lor, o viață cât mai lungă, să aibă timp să ispășească...

Octavian Hoandră