• Tweet

Cultura nu este doar despre artă. Este despre igienă, educație, civilizație - despre tot ce ne ține întregi: minte, trup și spirit. Dar Guvernul tocmai a semnat condamnarea la tăcere a unei națiuni întregi.

Prin Ordonanța 52/2025, statul taie investițiile în așezămintele culturale românești și, în paralel, deschide portițele pentru institutele culturale ale altor state - o dublă măsură care ridică semne mari de întrebare. O lege care nu doar taie bugete, ci și rădăcini. Nu este birocrație. Este un atac direct asupra memoriei, asupra identității și, mai grav, asupra existenței noastre culturale - un pas calculat spre ștergerea lentă a tot ce ne definește ca popor.

Moartea lentă a cuvintelor

Nu mai știu cum să vorbesc. Nu mai știu cum să mă exprim în fața celor mulți care au pierdut proprietatea cuvintelor. Mă sperie cei care rostesc vorbe fără nicio legătură cu sensul lor, care le răstălmăcesc până când nu mai înțelege nimeni nimic. Sunt sigură că vi s-a întâmplat și vouă: una spui, alta se înțelege, iar ceea ce ajunge mai departe e dezastru pur. Păi asta, oameni buni, nu mai este comunicare, ci moartea lentă a cuvintelor - un fenomen extrem de periculos, care poartă un nume limpede: analfabetism funcțional. Și asta ucide adevărul, otrăvește mințile și pregătește anularea unei națiuni.

Cultura - nu lux, ci supraviețuire

Mă sperie și oamenii care nu citesc. Mă sperie cei care cred că sunt nebună atunci când încerc să le explic că până și folosirea hârtiei igienice ține de cultură. Da, de cultură. Cultura nu este doar artă sau spectacol. Cultura este educație, este civilizație, este ceea ce ne face oameni întregi - minte, trup și spirit. Fuga de acest cuvânt e periculoasă, pentru că înseamnă fuga de tot ce ne ține împreună și ne dă sens.

Cultura, de exemplu, face diferența între un copil care știe să se spele pe mâini pentru că a înțeles de ce e important, pentru că i s-a explicat, și un alt copil care nu o face niciodată, pentru că acasă nimeni nu i-a spus că trebuie. Asta e diferența între educație și ignoranță. Între lumină și întuneric.

„Țara ne vrea proști" - și de ce nu e doar o vorbă

Poate că de aici vine și expresia amară „țara ne vrea proști". Dar nu România vrea asta, ci cei care o conduc. De ani întregi, cele mai mici bugete au fost acordate culturii și educației. Datele recente arată că România cheltuie sub 1% din PIB pentru cultură, situându-se printre ultimele state din Uniunea Europeană la acest capitol.

În același timp, dintr-un raport al Consiliului Fiscal reiese că există „mari întârzieri" în absorbția fondurilor europene și riscuri asociate, iar potrivit Ministerului Investițiilor, România a absorbit până la jumătatea anului 2025 doar 5,06 miliarde de euro din fondurile UE pentru perioada 2021-2027.

Cum să existe cultură când educația este subfinanțată, iar banii europeni, care ar trebui să aducă dezvoltare, rămân nefolosiți? Cum să se nască interesul pentru lectură când copiii sunt trimiși să deslușească texte greoaie, nu povești care să le aprindă imaginația? Când nici profesorii nu mai au libertatea de a alege ce inspiră, ci doar ce „trebuie" bifat în manual, ce fel de minți vrem să formăm? Când nici măcar nu mai știm care e diferența dintre un centru cultural și unul de cultură, cum să mai vorbim despre identitate?

De aceea cultura nu trebuie lăsată să moară. Pentru că un om citit înțelege altfel lucrurile și nu mai poate fi prostit după bunul plac al celor de sus. Este capabil să pară umil, dar în realitate își știe valoarea. Un om educat știe că în fața lui Dumnezeu toți suntem egali și că El nu ne-a vrut proști. Un om educat gândește cu propriul cap, pe care îl ține sus, nu aplecat în umilință. Un om cult găsește soluții acolo unde par că nu există. Asta face cultura: apropie oamenii, pune aripi invizibile, îi înalță și îi face să se privească unii pe alții cu respect. Incultura, în schimb, umilește, degradează și condamnă.

Ordonanța 52 - lovitura finală

Și dacă nu credeți, priviți ce ne-a mai pregătit actualul guvern, la finalul celor 100 de zile de mandat: Ordonanța 52/2025 - cea care suspendă până în 2028 inițierea de investiții în așezămintele culturale, adică în acele locuri unde se păstrează rădăcinile comunităților, unde tradițiile și obiceiurile românești ar trebui să trăiască. Încă trei ani de așteptare. Încă trei ani de săli care nu se vor construi, de proiecte care nu vor începe niciodată.

Conform textului publicat în Monitorul Oficial, măsura vizează exclusiv investițiile noi în așezămintele culturale, fiind justificată prin „nevoia de control bugetar". Dar efectul practic este devastator: cultura locală rămâne în paragină. Și nu doar investițiile se îngheață. Ordonanța limitează și cheltuielile pentru cărți, publicații și materiale documentare.

Cu alte cuvinte, instituțiile culturale primesc mesajul: „Nu mai cumpărați cărți, nu mai aduceți noutăți, nu mai hrăniți mintea oamenilor." Este ca și cum cineva ar vrea, deliberat, să stingă orice urmă de curiozitate, orice încercare de a crește. Când statul îi fură copilului bucuria de a mai crede în Moș Crăciun. Apocalipsa inocenței.

Și, ca o insultă în plus, în timp ce așezămintele noastre culturale sunt puse pe pauză, institutele culturale ale altor state primesc scutiri. Ale lor scapă temporar de obligații administrative, ale noastre rămân sub austeritate și blocaje. Cum să nu vezi că se vrea o Românie îngenuncheată, fără glas, fără memorie și fără demnitate - cu istoria pusă la zid și viitorul șters din manuale?

Un exemplu simplu, dar dureros: dacă un Centru Cultural din România ar dori să organizeze pentru comunitate un eveniment de Crăciun, ar trebui să-l facă cu mâinile legate. Cadourile pentru copii ar putea fi oferite doar dacă banii au fost alocați din timp; altfel, nu se mai pot face achiziții. Dar cum stabilești cu luni înainte câți copii vor veni? Cum știi câți Moși Crăciuni îți trebuie, câte pungi de dulciuri sau câte cadouri?

Și dacă apare un sponsor local care vrea să ajute, poți accepta donația fără să încalci legea? Moș Crăciun nu ar putea fi plătit - ar trebui să vină voluntar. Dar dacă omul acela trăiește din spectacole și din evenimente pentru copii, e corect să-i ceri să muncească pe gratis? Dacă i s-a rupt costumul, va trebui să-l poarte așa, pentru că achiziția unuia nou ar fi aproape imposibil de justificat. Promovarea evenimentului? Cel mult un anunț pe rețelele sociale. Sala? Aceeași, poate dărăpănată.

Așa ar arăta Crăciunul în România: cu Moșul neplătit, cu costumul rupt și cu copii care privesc nedumeriți spre o scenă goală. Unii dintre ei încă mai cred în povești, dar guvernanții noștri nu mai cred în nimic. Pentru ei, Crăciunul e doar o rubrică bugetară, iar copilăria - o cheltuială inutilă. Așa se naște apocalipsa tăcută a inocenței: când statul le fură copiilor până și bucuria de a spera. Nu mai e sărbătoare, e o înmormântare a sufletului românesc, sub lumini reci și conturi blocate.

Cultura cu chirie

Nu e prima dată când cultura e tratată ca o povară. O lege din 2024, completare la Ordonanța 57/2019 - Codul administrativ - le-a permis instituțiilor din subordinea Ministerului Culturii să-și închirieze spațiile și să supraviețuiască din chirii. Potrivit legii, jumătate din bani rămân la instituție, jumătate merg la buget. Am ajuns să ținem luminile aprinse în muzee și teatre cu banii din chirii, nu cu respect real pentru cultură. Dar tradițiile și obiceiurile românești nu pot fi ținute cu chirie. Portul popular, colindele, dansurile, memoria străbunicilor - acestea nu se monetizează. Ele se ocrotesc și se transmit. Cultura nu este un bun contabil. Cultura nu este o cheltuială care poate fi suspendată. Cultura este zidul care ne apără de barbarie.

Zidul care cade

Dacă acest zid cade, nu vom mai fi un popor, ci doar o populație rătăcită, lipsită de repere. Și atunci, ce va mai rămâne din România? Ordonanța 52 nu e o simplă hârtie birocratică. Ar fi fost bine, dar nu este. Este un atac direct, pe față, asupra memoriei și identității noastre. Încercați măcar acum, în ultimul ceas, să gândiți cu mintea voastră și să nu vă mai lăsați păcăliți de limbajul tehnic. Citiți dincolo de articole și alineate și vedeți intențiile din spatele acestei ordonanțe: să blocheze tot ce e românesc, dar în același timp să acorde excepții institutelor culturale ale altor state. Asta nu e întâmplare. E strategie. Și dacă acceptăm această tăcere impusă, înseamnă că am semnat singuri renunțarea la viitor.

Ultima linie de rezistență. Fără cultură, nu vom mai fi România. Știu, sunt destui care vor râde în barbă, convinși că asta au semănat ani de zile și că acum culeg roadele. Dar eu nu mi-am pierdut încă încrederea în oameni și în comunități. Chiar și așa, oropsiți și batjocoriți, trebuie să fie printre noi unul care să ridice glasul și să spună răspicat: până aici! Între timp, eu știu sigur că și luni, când îmi voi potrivi ceasul ca să nu întârzii la serviciu, o voi face nu pentru recunoaștere, ci pentru că îmi pasă. Pentru că am să lupt până la ultima suflare ca să înțelegeți cât mai mulți că fără cultură nu vom mai exista ca popor.

Dacă pierdem cultura, pierdem tot. Vom fi doar umbre, trupuri fără memorie, o adunătură care nu-și mai știe rostul. Fără cultură, nu vom mai fi România. Vom fi doar un cimitir de amintiri, acoperit de o tăcere grea și neagră, în care se vor îngropa, rând pe rând, tradițiile, obiceiurile și sufletele noastre. Și va rămâne peste toate ecoul unei țări care n-a avut curajul să se ridice, a unor oameni care au tăcut când trebuiau să strige. Nimeni nu are dreptul să fure viitorul - nici măcar austeritatea impusă de aceiași care ne-au împins în groapă și acum ne cer să zâmbim din întuneric.

Simona Tănăsescu