• Tweet

Discuţia pe subiectul atât de drag lui Trump "vreau Groenlanda!" se inflamează din nou, implicând chiar, în lipsa unui acord al populației locale exprimat prin referendum, chiar și varianta unei "preluări ostile" prin folosirea forței armate. Discuția cuprinde referinţe la situaţii mai vechi, unele foarte puţin cunoscute marelui public şi care repun în actualitate câteva dintre proiectele militare americane din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi imediat după aceea, în anii de început ai Războiului Rece.

Groenlanda este o zonă în care americanii au investit mult în ideea, dovedită foarte corectă, că teritoriul, în ciuda unor condiţii climatice extreme, avea să fie punctul strategic de control al circulaţiei în zona atlantică, oferind avantajul unui enorm „portavion terestru" posibil de a asigura superioritatea aeriană şi maritimă în mai multe direcţii. Tea revine în actualitate pe măsură ce marile puteri redescoperă scenaqriile militare ce vorbesc despre nevoia unui control absolut asupra căilor maritime de tranzit înspre și dinspre Popul Nord.

Baza de la Thule, situată la 1.500 de kilometri de Polul Nord a fost construită de americani în anii 1940 şi apoi extinsă în anii '50, cu o pistă cu o lungime de 3.000 de metri şi o lăţime de câteva sute de metri care primeşte anual aproximativ 2.600 de zboruri militare şi internaţionale. Era una dintre cele mai mari şi importante baze care adăpostea bombardiere strategice americane şi, la momentul său de apogeu de la începutul anilor '60, avea un personal de aproximativ 10.000 de persoane. Acum este importantă ca o componentă radar din sistemul NORAD pentru detectarea unor eventuale tiruri de rachete dinspre Rusia şi este integrată în Air Force Space Command.

Dar relaţia cu Danemarca este pusă la foarte grea încercare de un incident extrem de serios în 2016, când, datorită încălzirii climatice, topirea gheţurilor a făcut să iasă la lumină o bază secretă americană, Camp Century (constuită între 1959 -1960) şi concepută ca bază pentru lansarea unor rachete balistice în caz de conflict nuclear cu URSS. Săpată adânc în gheaţă, Camp Century trebuia să verifice fezabilitatea marelui proiect ICEWORM. Situat la 200 de kilometri est de baza de la Thule, staţia subterană era alimentată de un reactor nuclear, fiind compusă dintr-o vastă reţea de tunele subterane care alcătuiau un mic oraş care dispunea de toate infrastructurile necesare celor 200 de persoane care trăiau acolo: spital, magazin, teatru, biserică (vezi foto alăturat, inclusiv schema generală a structurilor gigantice ale bazei)

Mai exista şi o a doua bază, de dimensiuni mai mici, Camp Fistclench, la sud-est de Camp Century. Finalmente, după patru ani, raportul militarilor a fost ferm: mişcările gheţurilor făceau imposibilă menţinerea securităţii unor depozite subterane unde să fie stocat arsenalul nuclear aşa că, finalmente, nu au existat ogive nucleare. Întreg proiectul va începe să fie abandonat începând cu 1964, iar în 1967 baza Camp Century este dezasamblată şi resturile abandonate, aşa că acolo, în adâncimea gheţii crezute eterne, au rămas şi deşeurile nucleare rămase după experienţele de laborator, dar şi aproximativ 200.000 de litri de carburant, plus o cantitate impresionantă de ape uzate. Iar acum, aşa cum subliniază Lian Colgan, cercetător specialist în probleme arctice de la Universitatea York din Toronto, care a publicat recent un studiu masiv şi foarte bine argumentat în Geological Research Letter, există riscul enorm al prezenţei deşeurilor de uraniu şi plutoniu care deja încep să apară la suprafaţă odată cu topirea stratului de gheaţă care acoperă Camp Century. O uriaşă groapă de gunoi chimică şi nucleară.

Costurile sunt enorme, cine va plăti? Chestiune deloc simplă deoarece, chiar dacă în termenii acordului de cooperare militară din 1941 şi extins în 1951 între Danemarca şi SUA, americanii primeau dreptul să construiască în Groenlanda 33 de baze şi staţii radar, textul nu preciza cine va fi responsabil de curăţirea terenului, de „ecologizarea lui" cum s-ar spune azi.

Danezii nu au uitat niciodată nici incidentul extraordinar de grav din 21 ianuarie 1968, atunci când a izbucnit un incendiu în compartimentul navigatorului dintr-un bombardier B-52 care avea la bord 4 bombe H, fiecare cu o putere de 1,1 MT. Se încearcă o aterizare de urgenţă pe baza de la Thule, dar incendiul deja provocase o pană generală de curent la bordul avionului care se prăbuşeşte la 11 kilometri de aeroport. Impactul provoacă explozia celor 132.500 de litri de carburant, iar asta duce mai departe la explozia învelişului exterior al celor patru bombe nucleare, pulverizând în atmosferă fragmente de plutoniu de mărime unei cutii de ţigări precum şi a uraniului şi tritiumului pe un culoar de 100 de metri, de-a lungul traiectoriei avionului. Rămăşiţele bombelor şi ale avionului au ars cel puţin 20 de minute, afectând o suprafaţă între 300-600 de kilometri pătraţi, iar căldura a topit o zonă de gheaţă care, mai apoi, s-ar refăcut şi a acoperit o parte din rămăşiţe. Au intervenit apoi peste 700 de militari americani şi danezi pentru a curăţa zona în cadrul proiectului denumit „Project Crest Ice", operaţiune care a costat 9,4 milioane de dolari.

Echipele au lucrat neîntrerupt două luni, dizlocând şi transportând 10.500 de tone de zăpadă, de gheaţă şi resturi contaminate care au fost colectate în butoaie şi mai apoi transportate cu vaporul la centrul de la Oak Ridge, unde au fost îngropate într-un sit special pentru deşeuri nucleare.

Dar problema enormă rămâne nerezolvată până în zilele noastre: nu a fost găsită cea de-a patra bombă termonucleară neexplodată. Conform unor documente clasificate obţinute de cei care au lucrat la Thule şi le-au făcut să parvină cotidianului danez Jyllands-Posten, bomba respectivă avea numărul de serie 78252 şi ar fi căzut în golful din apropiere de Thule, un submarin de cercetare al US NAVY fotografiind în adâncuri, în vara anului 2000, ceva care seamănă cu bomba respectivă. De atunci încoace, apar zeci de studii (şi numai în Danemarca) pentru a evidenţia efectele nocive care continuă să se manifeste, chiar după o generaţie, din cauza contaminării solului.

Anul trecut, Danermarca şi Teritoriul său autonom Groenlanda au semnat un acord pentru curăţarea zonei unde s-au aflat instalaţii militare abandonate după cel de-al Doilea Război Mondial, operaţiune care va dura 6 ani şi va costa aproximativ 29 de milioane de dolari. Dar acordul nu priveşte nici instalaţiile americane încă în funcţiune şi, din păcate, nici pe cele de la Camp Century.

Dar ideea de a folosi Groenlanda drept o bază militară continuă să fie extrem de interesantă şi acum, mai ales că se dovedeşte cât de multe argumente economice conexe mai există. Ele au fost intuite de americani de mai mult timp, începând cu preşedintele Harry Truman care, în 1945, le-a propus danezilor să cumpere imensa insulă în schimbul a 100 de milioane de dolari plătibili în lingouri de aur. Ofertă considerată absolut neinteresantă pentru Danemarca. Dar, de atunci încoace, a apărut fenomenul încălzirii climatice care a produs deschiderea unor noi trasee maritime, iar prima ţară care a simţit potenţialul a fost China care a început să investească sume mai mult decât considerabile în toate proiectele guvernamentale şi private din Groenlanda, extrem de doritoare de a avea un cap de pod strategic pentru „braţul arctic" al Noului Drum al Mătăsii, folosind canalul prin Nord-Est mai degrabă decât clasicul Canal de Suez. Sau dominându-le pe ambele. Plus că, în acest moment, chiar dacă se vorbeşte despre rezervele importante sau foarte importante de petrol, gaze, diamante, uraniu, plumb, cărbune, zinc, minereu de fier sau cupru, par să fie extrem de tentante mineralele rare, dar nimeni nu poate da cifre exacte căci de-abia de acum încolo, pe anumite zone, vor putea fi efectuate explorări pentru primele evaluări..

Se pare că ar mai fi ceva. Un articol recent apărut în Nature Sustainbility şi citat de Stephanie Jaquet se intitulează astfel: Nisipul provenind din topirea gheţarilor ar putea fi salvarea economică a Groenlandei căci acest tip de nisip este ideal pentru construcţii, o piaţă care valorează acum 100 de miliarde de dolari dar, până la finele acestui secol, s-ar putea dezvolta de cinci ori mai mult.
Dacă ne mai amintim şi că cea mai puternică flotă militară rusă este cea nordică, avem o imagine completă a motivaţiilor interesului suscitat de potenţialul Groenlandei. Şi discuţia poate că se află de-abia la început, pe măsură ce se revine, din toate punctele de vedere, la raţionamentele Războiului Rece şi la nevoia de a folosi teritorii drept baze de plecare în caz de conflict. Numai că, între timp, nu ne putem debarasa de memoriile dezastrelor trecute. În chip de concluzie, vă propun fotografii exemplare şi care ar trebui să dea mult de gândit.

Cristian Unteanu