• Tweet

Pe 19 decembrie 1989 eram acasă la Brașov. Fusesem repartizat și lucram că profesor de istorie la Vulcan, o comună la 15 kilometri de oraș. Dar era vacanță. Părinții erau la țară, să taie porcul. Cele aflate despre măcelul de la Timișoara îmi umpluseră sufletul de un amestec de spaimă și speranță. Speranța era comună cu a milioane de români, spaima una personală. Mă aflam, încă din vara anului 1988, în ancheta direcției a șasea de cercetări penale a Securității, în stare de libertate, pentru mai multe infracțiuni contra orânduirii sociale, cum ziceau ei. Nu m am supus așa-ziselor măsuri de avertizare, adică să semnez un angajament ca să fiu iertat.

Mi se fixase și o dată estimativă a procesului, pe la finele lunii februarie 1990. Sau martie. Ei decideau. Dar Timișoara putea modifica totul, în bine sau în rău. Căutând sfaturi și încurajări, m am dus la Nini și Cerasela Tofan, cea din urmă colegă de clasă și bună prietenă. M am întors cu mai multă speranță și mai puține temeri de la ei, cândva pe la prânz. Când să bag însă cheia în ușa apartamentului 20,doamna Aștefănoaie, vecina de la 19, a deschis ușa și m a tras înăuntru, la ea, cu degetul la buze. Abia după ce am ajuns în sufragerie mi a șoptit: nu intra, te așteaptă doi securiști înăuntru. Am stat acolo până ce Puiu, băiatul ei cam de vârsta mea care tot dădea roată blocului s a convins că securiștii au plecat. Abia apoi am putut intra in casä, mi am luat niste bani, nu prea mulți că nu aveam, mi a mai dat și vecina 200 de lei și sărutul ei înlăcrimat pe frunte.

Am stat ascuns o zi și o noapte pe un șantier de blocuri din Valea Cetății, cu o bucată de slănină afumată tare ca tabla, două borcane de tocană de legume și o sticlă de vodcă Cristal. Nimic nu a putut împiedica să mi se agraveze o durere de măsea, devenită insuportabilă, așa că m am dus pentru o vreme la un cunoscut din Șchei, despre care eram aproape sigur că securiștii nu l știu. M am întors a doua zi în culcușul meu din șantier, la etajul unu al unui bloc in construcție, apărat de un colț de zid din BCA.

Când au început salvele de avertisment, pe la patru după masă, în 21, am știut că și la noi începuse. La manifestația din fața Judetenei de partid mi am întâlnit doi foști colegi de la liceul Unirea, pe Ioana Alexandru și Marcel Murărescu. Și un elev de a zecea,de la Vulcan, pe care le am trimis acasă. Nu știu dacă m a ascultat sau nu. Am stat până pe la trei dimineață, când am plecat cu Ioana spre casele noastre din același cartier, Steagu Roșu. Eu nu m am dus la mine, ci la maestrul și mentorul meu Alexandru Mușina. Mi se umflase tare măseaua. Le am cerut două antinevralgice, le am povestit ce se întâmplase în centru, anume că armata nu a tras și eu cred că zilele, poate ceasurile lui Ceaușescu erau numărate. Apoi am adormit istovit pe o canapea, simțind prin vis cum Tania, soția lui Sandu, mă învelea.

M-a trezit ceasuri mai târziu Sandu, cu lacrimi in ochi. A fugit Ceaușescu, mi a spus. N am stat la televizor. Am luat o la fugă pe jos spre sediul securității, pe scurtătură pe Dealul Melcilor, privind o clipă spre blocul în construcție în care trăisem cele mai de cumpănă ceasuri ale vieții mele de până atunci. In fața sediului securității se adunaseră în jur de 50 de oameni, care huiduiau. Eu nu am stat pe gânduri, am sărit gardul și am intrat în clădirea cea mai apropiată, cea a clubului și popotei ofițerilor. N-am fost primul, am mai găsit în jur de 20 de tineri în sediu. Cam jumătate se înarmaseră, erau abandonate pistoale automate, lăsate probabil de cei de la antitero, prin tot locul.

Eu nu am vrut armă, nefăcând armata; în sediu am găsit 19 ofițeri de securitate și doi de miliție, plus două secretare. Prevăzând parcă un iminent dezastru, i am închis pe ofițeri în magazia de alimente de la demisolul popotei și am ținut cheia la mine. Degeaba pe la trei, am vorbit de la balconul clubului mulțimii care intrase în curte, voind să curgă sânge de securist. N am putut împiedica însă mulțimea să bată crunt un plutonier care, neinspirat, rămăsese ascuns la volanul unui ABI (Aro blindat, din dotarea Securității). Abia la am scos din mâinile lor. Unii erau beți. Nu de fericire, de a dreptul. Omul nu pricepea prin ce pericol trecuse. Plângea după căciula brumărie, pierdută în îmbulzeală. Nu părea să simtă sângele șiroind din nas. O ora mai târziu, o Dacie papuc albă clacsona insistent la poarta de acces auto, din spatele sediului. I am dat voie înăuntru. In ea erau patru carcase de porc, pentru Crăciunul Securității.

Mai târziu, și în ziua de azi, mă fac să râd teoriile conspirației anticeaușiste la care ar fi participat însăși securitatea. Îmi reamintesc șoriciul bine pârlit al carcaselor de porc trimise de la IAS Prejmer, pentru care omul de la volan cerea insistent o semnătură de primire. I am semnat o eu: locțiitor comandă cpt. Oprea. Sub nas i am băgat legitimația de profesor la Vulcan. Poza corespundea, nu a cerut mai mult. Carcasele de porc su fost descărcate și duse în magazia în care securiștii trāiau aceeași incertitudine temătoare ca a mea, în urmă cu o zi-două. Abia pe la șapte, un locotenent cu o grupă de soldați trimiși de la județeana de partid au venit și i au preluat. Pe unii dintre ei i am mai revăzut printre noi, până în 24, când am părăsit sediul securității. Am plecat spre București, lăsând în urmă mai multe amintiri sângeroase. Și una blândă.

Neras, nedormit, cu falcă dreaptä umflatä, am fost arestat în aceeași zi pentru un sfert de oră de patrula de pază a scării de la blocul Ioanei, prietena mea, până când mama ei a coborât sä depună mărturie că nu sunt terorist. Nu am simțit nicio frustrare. Eram încă bântuit de chipul n adolescentului care mi a murit în brațe, în parcul central cu o zi înainte. Că nu m a nimerit pe mine. Că Dumnezeu mi a dat șansa la a doua viață. Din aceste motive am refuzat orice beneficiu sau titlu de revoluționar. Am fost însă, cât a durat aceasta, vicepreședinte al Asociației Revoluționarilor fără privilegii, condusă de bunul și regretatul meu prieten Ion Caramitru. Pe Securitate m am răzbunat altfel. Scriindu le istoria.

Marius Oprea