• Tweet

„Când un clovn se mută într-un palat, nu devine rege - palatul se transformă într-un circ." - Molière

Există o clipă precisă în care puterea încetează să mai fie gravă și începe să devină obscenă. Nu prin excesele ei vizibile, nu prin corupție - aceea e veche și aproape banală - ci prin felul în care își pierde rușinea.

Dl. Nicușor Dan (președinte) a invitat magistrații la Cotroceni. Dar a spus că așteaptă și mail-uri de la cei care vor să-i se adreseze personal. Până în momentul declarației sale de zilele trecute, el primise aproximativ 10-12 solicitări formale de participare la întâlnirea de la Palatul Cotroceni, dar, surprinzător, îi fusese trimis un număr mult mai mare de documente/e-mailuri (în jur de 50) despre situația din justiție, ce conțin opinii, materiale sau sesizări din partea altor magistrați.

Există o diferență limpede între cei care ies la lumină și cei care preferă umbra.
Unii au cerut să participe public, să fie văzuți, să-și asume cuvântul rostit în fața celorlalți, cu nume și funcție. Alții au ales calea discretă: e-mailuri, mesaje trimise pe tăcute, fără expunere, fără martori.

Discreția aceasta nu e neapărat o vină juridică, dar e o problemă morală. Ea nu caută dialog, ci protecție. Nu confruntarea, ci siguranța personală. Seamănă cu turnătoria nu prin conținut, ci prin reflex: a spune lucruri „mai sus", evitând privirea egalului, evitând riscul de a sta în aceeași încăpere cu ceilalți.

Între cuvântul rostit public și mesajul trimis în tăcere stă o diferență de curaj. Iar o justiție care vorbește doar pe ascuns începe, încet, să semene cu o frică instituționalizată.

Când un președinte invită public la turnătorie, când oferă e-mailul și propria persoană ca altar al delațiunii magistraților (cu nume, sau la adăpostul -jegos - al anonimatului), dispuși la o astfel de mizerie, nu mai asistăm la un accident de limbaj, ci la o mutație de regim interior.

Turnătoria nu este un instrument. Este o stare de spirit.
Ea nu funcționează fără o antropologie degradată: oameni dezobișnuiți de verticalitate, convinși că binele se face pe la spate, că adevărul trebuie șoptit autorității și niciodată rostit în agora. Când șeful statului legitimează acest reflex, el nu apără legea, ci rescrie moralitatea: loialitatea față de instituție devine superioară loialității față de conștiință.

Magistratul care „toarnă" nu mai este judecător, ci informator cu robă. Iar statul care încurajează asta nu mai caută dreptatea, ci controlul prin frică discretă. Nu e nevoie de dosare fabricate; e suficient să cultivi suspiciunea. Fiecare îl pândește pe fiecare, iar puterea se retrage comod, jucând rolul arbitrului moral într-o lume deja fracturată.

În epoca noastră, nu mai e nevoie de poliție politică. E suficientă disponibilitatea morală de a turna. Statul doar o administrează. Puterea modernă nu mai lovește. Ascultă. Zâmbește. Spune „scrie-mi". E o putere obosită, dar vicleană: știe că oamenii se vor supraveghea singuri, cu o râvnă pe care niciun regim dur nu a obținut-o vreodată. Turnătorul-magistrat de azi nu se mai simte murdar. Se simte util.

Își spune că face binele, că „previne", că „ajută instituția". Nu mai trădează un om, ci o abstracțiune: „sistemul", „statul", „valorile". Asta îl absolvă. Asta îl liniștește.

Când președintele invită la delațiune, el nu cere informații.
Cere un anumit tip de suflet.

Un suflet mic, atent, prudent, care preferă să scrie decât să stea drept. Un suflet care confundă curățenia morală cu denunțul și curajul cu obediența.

Noi eram convinși pînă mai deunăzi că Justiția, în forma ei înaltă, are nevoie de tăcere interioară, nu de șoapte către putere. Se vede că neomarxismul a schimbat istoria acestei nobile profesii...

Magistratul care toarnă nu mai judecă fapta, ci se judecă pe sine în raport cu centrul de comandă.

Iar circul - adevăratul circ - începe exact aici:

când gesturile grave sunt făcute cu aer administrativ, când rușinea este înlocuită de procedură, când clownul nu mai poartă mască, ci funcție.

Nu mai trăim într-o tragedie. Tragedia cere eroi.

Trăim într-o farsă lungă, fără final, în care fiecare personaj e convins că e de partea binelui.

Asta e forma ultimă a decăderii: nu că răul triumfă, ci că binele ajunge să pută a turnătorie...

Molière avea dreptate. Nu pentru că ar fi fost profet, ci pentru că înțelesese natura comicului ca simptom al decăderii. Când un clown ajunge în palat, nu el se transformă, ci palatul. Instituția își pierde gravitatea, iar gesturile care ar fi trebuit să fie tragice devin ridicole. Chemarea la turnătorie, rostită cu aer de noblețe civică, este exact un astfel de moment: grotescul îmbrăcat în solemnitate.

Circul nu e zgomotos. Asta e iluzia. Circul adevărat e administrativ, calm, procedural. Are formulare, adrese de e-mail, invitații „discrete". Se instalează fără aplauze și rămâne mult după ce cortina pare trasă. Iar publicul - obosit, confuz, speriat - ajunge să creadă că asta e normalitatea.

Adevărata întrebare nu este cine toarnă și cine primește turnătoria, ci ce fel de oameni mai pot crește într-un asemenea climat.
Un stat care își învață magistrații să șoptească nu va mai avea cetățeni care să vorbească. Doar supuși care așteaptă, în liniște, următorul număr.

Am auzit recent o replică lui Giovanni Becali - „din moment ce te-ai dus la pușcărie, înseamnă că ești infractor, doar că ai o șansă să te reabilitezi. Una e să fii infractor, dar e și mai rău să fii turnător. Mai bine infractor."

Și am simțit, fără să vreau, că în spațiul acesta românesc, atât de răvășit, are o logică dură, necosmetizată.

Infractorul își asumă. Turnătorul se ascunde.

Infractorul poate, măcar teoretic, să își repare ceva în sine.

Turnătorul nu are nimic de reparat, pentru că toată existența lui funcționează pe mecanismul duplicitar - pe frică, interes și trădare.

Mă întreb de ce televiziunile încă îl invită pe turnătorul odios al Securității, sceleratul Băsescu, pe cel care, în mod destins, cu aerul omului care nu mai are nicio responsabilitate, a dat ani la rând semnalul distrugerii morale a justiției. Si a României... Îl invită ca pe o voce, ca pe un „expert", ca pe un reper.

Dar ce reper să fie un om care, în esență, nu și-a asumat decât dezastrul?

Ce poate reprezenta, într-o societate care pretinde că vrea moralitate, un om care a servit exact opusul moralității?

Nu știu cum e în alte țări, dar la noi e limpede: turnătorul rămâne o rană, o metastază în structura morală a unui popor căruia i s-a frânt încrederea, intimitatea și fibra comunitară.

Turnătoria nu e doar un act; e o boală.

Și boala aceasta nu trece.

Mă uit la înapoi, la țara în care m-am născut și știu foarte clar cum turnătoria, în timpul Securității lui Ceaușescu, nu a fost doar un mecanism de supraveghere - a fost un instrument prin care însuși sufletul românesc a fost sfărâmat, slăbit, atomizat. Oamenii nu s-au mai putut avea unii pe alții.

După '89, am crezut că rana asta va fi recunoscută, că măcar rușinea va rămâne ca o formă de justificare în tăcere. Dar ce s-a întâmplat?

România a reinventat turnătoria. A cosmetizat-o.
A îmbrăcat-o în limbaj occidental și i-a spus turnătorului jegos, „avertizor de integritate".

Și cum să nu te ia cu frig când vezi cum, într-o țară traumatizată tocmai de informatori, se introduce o categorie oficială care, în mentalul colectiv, seamănă la milimetru cu aceeași practică, doar că acum are uniforme europene?

Înainte de '89, turnătoria era ascunsă, rușinoasă, clandestină.

Acum e publică, reglementată, apreciată, susținută.

Nu a dispărut, doar a fost luminată și plasată pe scenă.

Dacă înainte turnătorul scria în tăcere, cu ochii în pământ, acum spune în fața camerelor că face un act civic.

Nu turnătoria s-a transformat - ci rușinea s-a evaporat.
A murit rușinea.

A rămas mecanismul.

Și aici găsesc, paradoxal, logica valabilă a lui Becali. În România unde turnătoria renaște cu acte în regulă, infractorul este mai onest, fiindcă el măcar există într-un sistem clar: a făcut o faptă, a fost prins, pedepsit, reabilitat. Un turnător nu se reabilitează niciodată. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că structura lui interioară nu conține verbul „a asuma". Turnătorul doar se rebranduiește. Poartă altă haină, dar are același suflet. Alt nume, dar aceeași practică. Alți șefi, însă aceeași slujire. Câtă dreptate avea dl. Liiceanu când spunea despre dna Kovesi că ea "este însăși slujirea"!

Trăim într-o continuitate macabră. Comunismul a căzut, dar reflexele lui nu.

Turnătoria a urcat din subsoluri în birouri moderne.

Notele informative s-au transformat în rapoarte oficiale.

Șoapta s-a făcut regulament. Trădarea a devenit procedură.

Și atunci cum să mai creadă cineva într-o etică oficială într-o țară care nu și-a vindecat rana fundamentală?

Cum să crezi în discursul despre „integritate" când adevărul e că România a reușit să oficializeze, fără să clipească, exact mecanismul care a distrus-o cel mai mult?

În logica adevărată a oamenilor, infractorul mai păstrează o fărâmă de umanitate - turnătorul nu.
Mi-l imaginez pe președintele-clovn așteptând cu carnețelul pregătit zecile de magistrați puși pe turnătorii despre colegii lor. Da, mai bine infractor!

Pentru că infractorul, la limită, mai poate redeveni om.

Turnătorul nu poate redeveni nimic - doar alt turnător. Chiar dacă are diplomă de magistrat.

La Tv urile neomarxiste, demonstrația- protest a tefeliștilor pro Koveși (și implicit pro Coldea). Mă uit la ei și nu pot să nu observ cât de bine le merge. Nu doar material - asta ar fi prea simplu - ci organic. Sunt sănătoși, bine hrăniți, bine îmbrăcați, bine încălziți moral. Au obrajii roșii, pielea întinsă, râsul ușor. Râd și se îmbrățișează fericiți. Nimic din ei nu trădează vreo fisură interioară. Protestul lor începe pe rețelele de socializare, la comanda oengeurilor neomarxiste, și din bucătărie, între sandvișuri atent împachetate și ceai turnat în termos.

Au o energie sănătoasă, aproape sportivă. Echipați corespunzător - Hilfiger, Boss, au cafea caldă în termos, vitamine în buzunar, telefoane încărcate, să poată face "coregrafii". Par pregătiți nu pentru suferință, ci pentru validare. Nu pentru risc, ci pentru mărturie. Să existe o dovadă că au fost „de partea bună".

E o formă de confort extins în stradă, o ieșire în aer liber a siguranței de sine. Nu riscă nimic. Nu pierd nimic. Doar își confirmă apartenența. Îi văd cum își trag geci scumpe peste trupuri neamenințate de frig, cum își înghit vitaminele cu conștiinciozitatea cu care înghit și ideile gata mestecate. Își încarcă telefoanele ca pe niște torțe curate, sterile, să lumineze seara, dar fără să ardă nimic cu adevărat. E o coregrafie impecabilă: sănătatea corpului, igiena moralei, estetica indignării. Totul funcționează. Nimic nu doare.

Apoi mă uit peste listele de semnături ale "magistraților"... Printre ei, nume cunoscute.
Oameni care au distrus vieți, au rupt biografii, au tăiat destine cu o frază și o ștampilă, în anii în care justiția nu era o virtute, ci o armă. Și mă lovește un gând indecent: că ceva din această ordine morală e mai rece decât vinovăția pe care o condamnă. Că aici, în acest cor al purității, nu mai există carne, ci doar avantaje, sau funcții de cucerit. Nu mai există om, ci rol.

Și, fără să vreau, cei numiți „corupți" încep să mi se pară mai suportabili privirii. Nu mai buni. Nu mai inocenți. Ci mai umani. Cu slăbiciuni vizibile. Cu lăcomii prost ascunse. Cu frică. Cu greșeli recognoscibile. Poate vinovați, da - dar vinovați într-un fel pământesc, comprehensibil. Mirajul îmbogățirii e banal, aproape infantil. Nu pretinde superioritate morală. Nu cere aplauze. Doar bani, putere, scurtături. E , măcar, o mizerie onestă.

În schimb, ceea ce văd pe stadă e o inocență blindată. O morală care nu se murdărește niciodată pentru că nu coboară niciodată. O lume în care binele e perfect igienizat, iar răul e externalizat, evacuat în afara comunității celor „curați". O lume fără tragic, fără îndoială, fără rușine. O lume de oameni care nu și-au pierdut nimic și tocmai de aceea cred că pot judeca totul.

Aici se rupe ceva definitiv. Nu între corupți și incoruptibili. Ci între cei care au cunoscut fisura și cei care nu o vor cunoaște niciodată. Între cei care au căzut și cei care nu știu ce înseamnă căderea. Și mă tem că, într-o lume condusă de cei perfect sănătoși moral, nu va mai exista loc pentru om - doar pentru dosar, procedură și indignare corect calibrată.

Notez asta fără revoltă. Mai degrabă cu tristețea celui care înțelege că viitorul nu va fi crud, ci steril. Și că, într-o zi, vom ajunge să ne fie dor chiar și de păcătoși, pentru că ei, măcar, mai aveau chip.

Octavian Hoandră