• Tweet

În lumea noastră în care atenția are viață scurtă, părem capabili să înțelegem războaiele doar unul câte unul. Însă în clipa pe care o trăim au izbucnit conflicte pe tot cuprinsul globului: Israel contra Hamas, ruși contra ucraineni sau democrații chinezi contra Partidului Comunist. Însă toate aceste lupte disparate constituie în realitate părți ale aceluiași întreg: o bătălie pentru dominarea viitorului.

Acest nou război mai amplu include tentativele marilor puteri - în special China - de a-și asigura resurse naturale prin încheierea de alianțe cu regimuri autoritare din întreaga lume. La schimb, China le furnizează acestor regimuri autoritare din America Latină, Orientul Mijlociu și Africa diverse mărfuri, inclusiv militare.

Această alianță de facto, o versiune modernă a „Pactului de Oțel" din vremea celui de-al doilea război mondial (alianța germano-italiană din 1939), are cu adevărat o acoperire globală. Ea se extinde la Ucraina, la blocarea Mării Roșii de către mișcarea yemenită Houthi, ba chiar și la planurile Venezuelei de a cuceri o mare parte din Guyana bogată în petrol. Mai degrabă decât la sfârșitul istoriei imaginat de Francis Fukuyama, asistăm la materializarea viziunii sumbre a lui Samuel Huntington, expuse în cartea lui din 2011, „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale".

Acest război mai amplu reunește într-o tabără puterile revanșarde - China, Rusia și state islamiste, latino-americane și africane -, care consideră că au fost nedreptățite de Occident și de capitalismul liberal. De cealaltă parte sunt Vestul și aliații lui non-europeni, printre care Japonia, Coreea de Sud și - poate cel mai important - India condusă de Modi.

Conducătorii occidentali par să fie - la fel ca în anii '30 - mai interesați de manevre diplomatice decât de înfruntarea unui pericol autentic și actual. Ei consideră că atitudinea conciliatoristă față de Iran e pragmatică, dar încheierea unui acord comercial cu Regatul Unit e ceva de importanță neglijabilă. Nu am greși mult dacă l-am caracteriza pe secretarul de stat american Anthony Blinken, cum de altfel a făcut-o recent și revista Tablet, drept un „Neville Chamberlain cu iPad".

Similitudinile istorice sunt tulburătoare. Fermitatea Occidentului trebuie pusă la îndoială nu numai în cazul războaielor fierbinți din Ucraina și Fâșia Gaza, ci și în cazul conflictelor viitoare: uitați-vă numai cum răspunde marina SUA cu jumătăți de măsură jalnice la tentativele grupării Houthi de a închide Marea Roșie, sau o probabilă reacție lașă în cazul unei viitoare invazii a Chinei în Taiwan ori al unor noi tentative ale Rusiei de a-și recupera porțiuni din imperiul pierdut.

Câștigarea acestui război general depinde de trei lucruri - o bază industrială solidă, pregătirea militară și moralul pe plan intern. Pe moment Vestul pare decis să-și slăbească industriile producătoare, de exemplu prin obligativitatea introducerii vehiculelor electrice, care va avantaja Beijingul. China își menține o poziție aproape de monopol în lanțul de aprovizionare al bateriilor pentru vehicule electrice: 80% din capacitatea mondială de procesare a materiilor prime, 77% din capacitatea mondială a celulelor electrice și 60% din capacitatea mondială de producție a componentelor. China produce de patru ori mai multe baterii decât SUA și controlează anumite materii prime indispensabile producției. China își cultivă totodată relații de vasalitate (încă incipiente) cu țări din Africa, Asia Centrală și America Latină care îi pot furniza anumite resurse.

China a parcurs o bucată apreciabilă din drumul către atingerea statutului de principală superputere globală până în 2050, indiferent de problemele interne pe care le are, cum ar fi șomajul în rândul tinerilor și presiunea din interiorul piramidei demografice. Începând din anii '60 și până azi, proporția de producție cu valoare adăugată a SUA și UE a scăzut de la 65% la jumătate. Politicile climatice sunt ca un cadou reînnoit perpetuu, deoarece, în timp ce occidentalii se chinuie cu regenerabilele nestatornice, China s-a apucat să-și construiască centrale pe cărbune cu nemiluita și emite gaze cu efect de seră mai mult decât toate țările dezvoltate luate la un loc.

Situația militară a Occidentului e chiar mai îngrijorătoare. Retragerea umilitoare a SUA din Afganistan le-a dat nas deopotrivă Chinei și Rusiei. Armatele europene sunt jalnice și devin chiar și mai jalnice. Regatul Unit, care are cea mai puternică armată din Europa, are numai 150 de tancuri, în vreme ce Germania are muniție suficientă doar pentru două zile de război. Până și SUA au dificultăți în a-și aproviziona constant aliații. Un studiu realizat recent de Cynthia Cook de la grupul Centre for Strategic and International Studies a constatat că, chiar și înainte de atacul Hamasului, necesarul de aprovizionare a Ucrainei cu arme „declanșase temeri cu privire la existența unui inventar rezidual suficient pentru instrucție și execuția de planuri de război".

Multe echipamente militare americane sunt produse acum în China. O dependență care s-ar agrava dacă Beijingul ar opta să invadeze Taiwanul, o țară pe care contează multe industrii americane pentru componente esențiale. O singură companie din Taiwan, TSMC, aprovizionează Apple, Intel, Qualcomm, AMD și Nvidia, pe lângă alte corporații „Big Tech". Tot ea produce și semiconductorii folosiți în avioanele militare F-35.

Problemele materiale ale lumii occidentale constituie oricum un neajuns suficient de mare. Însă lucrul care s-ar putea dovedi fatal e degradarea noastră spirituală. Mulți tineri europeni și americani au fost învățați, uneori chiar din școala primară, să adopte viziunea în esență anti-occidentală cu privire la „opresor" și „colonialist". Un raport recent întocmit de Future of Democracy de la Universitatea Cambridge a constatat că susținerea pentru democrație a scăzut în Vest, cel mai mult la tinerii de 18-34 de ani.

Lumea democratică pășește iarăși ca un somnambul spre o catastrofă. Exact atunci când avem mai mult nevoie de ei, e aproape imposibil să găsești pe cineva în Vest care să aducă cu Churchill, Roosevelt și Truman ori măcar Nixon sau Reagan. Birocrația UE cu certitudine nu poate fi un substitut pentru De Gaulle. Occidentul nu poate câștiga, și nici măcar nu poate rămâne relevant, în „ciocnirea civilizațiilor" dacă nu crede în el însuși și dacă va continua să neglijeze mijloacele fizice de protecție a propriilor interese.