• Tweet

E calitatea conducătorilor de pe glob în declin, tocmai atunci când umanitatea are o nevoie mai stringentă decât oricând de conducere eminentă? După cum am aflat luna aceasta în cursul unui prânz prelungit, Henry Kissinger crede că exact așa stau lucrurile și este îngrijorat că civilizația ar putea fi în pericol din acest motiv.

Pentru Kissinger e natural să fie îngrijorat. În prima sa carte, „A World Restored" [„O lume restabilită"] (1957), el a formulat câteva idei elementare care-i domină și azi gândirea. Kissinger crede că în oricare moment doar o mână de oameni e capabilă să înțeleagă arhitectura complicată a unei ordini mondiale viabile, iar un număr chiar și mai mic e înzestrat cu talentul conducerii necesar pentru a crea, proteja și reforma delicatul cadru internațional care face posibilă pacea, fie ea și parțială, scrie Wall Street Journal.

Mai grav este că nu e suficient ca un lider eficient să înțeleagă sistemul internațional. Kissinger consideră că există o prăpastie imensă între acel gen de lume pe care cetățenii unei țări oarecare și-ar dori să o vadă și acel gen de lume care este posibil în realitate. Lumea nu poate fi atât de sinocentrică pe cât și-ar dori opinia publică chineză, nici atât de democratică sau woke pe cât și-ar dori mulți americani, atât de islamică pe cât și-ar dori mulți musulmani, atât de receptivă la problemele de dezvoltare pe cât și-ar dori unele state africane și latino-americane, nici atât de fascinată de grandoarea franceză ori atât de impresionată de exemplul moral britanic pe cât și-ar dori popoarele respectivelor țări.

Marii conducători trebuie să construiască punți între opinia publică din propria țară și compromisurile inerente diplomației internaționale. Ei trebuie să vadă lumea suficient de limpede pentru a pricepe ce e posibil și sustenabil și trebuie totodată să fie capabili să-și convingă concetățenii să accepte finalități care adesea sunt în mod inevitabil dezamăgitoare. Paradoxal, se întâmplă frecvent ca acestă sarcină să fie mai dificilă în state puternice precum America, care sunt adesea în măsură să obțină de la lume o mare parte din ceea ce-și doresc. Țările mici și slabe înțeleg necesitatea compromisului; cele puternice și influente cred adesea că pot obține orice.

Acest gen de conducere presupune o combinație dificil de găsit de capacitate intelectuală, educație aprofundată și acel tip de înțelegere intuitivă a politicii cu care doar puțini sunt înzestrați. Cea mai recentă carte a lui Kissinger, „Leadership: Six Studies in World Strategy" [„Conducere: Șase studii de strategie mondială"], selectează șase conducători care au realizat lucruri remarcabile pe plan intern și extern (Konrad Adenauer din Germania, Charles de Gaulle din Franța, Richard Nixon din SUA, Anwar Sadat din Egipt, Margaret Thatcher din Regatul Unit și Lee Kuan Yew din Singapore). Însă cartea privește spre viitor, nu spre trecut. După cum a subliniat Kissinger la prânzul nostru, el se teme că e posibil ca acele condiții excepționale care au permis apariția acestor conducători să se disipeze acum.

Toți cei șase lideri analizați de Kissinger s-au născut în afara elitei sociale. Toți provin din familii obișnuite din clasa de mijloc. Faptul că au provenit din acel mediu le-a conferit capacitatea de a înțelege cum văd lumea concetățenii lor. Selecționați în cadrul unor instituții de învățământ meritocratice, ei au primit o educație caracterizată de disciplină și exigență care i-a pregătit din punct de vedere psihologic, intelectual și cultural pentru a opera cu eficiență la cele mai înalte niveluri ale vieții naționale și internaționale.

O întrebare care nu-i dă pace lui Kissinger este dacă nu cumva acest proces se dezintegrează - dacă nu cumva instituțiile de elită nu mai oferă acum acea rigoare și disciplină și dacă nu cumva cultura „alfabetizării profunde", după cum o numește el, nu s-a erodat până la punctul în care societatea nu mai deține înțelepciunea necesară pentru a pregăti noi generații pentru funcția de conducător.

Aici nu e vorba doar de aspecte simple, cum ar fi profesori universitari woke care compromit procesul educațional ori ideologi superficiali de stânga care elimină ideile complexe și subtile din ceea ce predau la facultate. E vorba dacă profunzimea și rigoarea educației clasice pot ține piept provocărilor ridicate de o cultură mai vizuală și timpilor reduși de atenție promovați de media electronică.

Ajuns acum în anul 100 al vieții sale, Kissinger cercetează problemele conducerii de mai mult timp decât au trăit majoritatea americanilor. La momentul intrării sale în viața publică, în anii '60, domeniul politicii externe încă mai era dominat în SUA de vechea elită WASP [acronim pentru „alb, anglo-saxon, protestant" - n.trad.]. Însă generația monștrilor sacri precum Dean Acheson, William Bundy și Joseph Alsop, care i-a adus Americii Planul Marshall dar și Războiul din Vietnam, se stingea. Administrațiile Nixon, Reagan și George H.W. Bush au avut realizări importante, dar palmaresul oamenilor de stat americani din secolul 21 e mai puțin remarcabil.

Kissinger avertizează că problema ordinii mondiale devine acum tot mai dificilă. Rivalitatea dintre marile puteri se intensifică, China reprezintă o provocare mult mai complexă decât a fost vreodată URSS, iar încrederea se disipează pe plan internațional, în timp ce potențialul de conflict global crește neîncetat. Avem nevoie de înțelepciune mai mult decât oricând, afirmă Kissinger, dar nu e ușor de găsit.

E greu să nu fii de acord. Dezbaterile de azi din America, atât în politica internă cât și externă, sunt adesea competiții sterile între tehnocrați afundați în gândirea convențională de grup și demagogi populiști înarmați cu lozinci superficiale. Henry Kissinger crede că trebuie să ne ameliorăm situația. Mă tem că are dreptate și sper că ultima lui carte va beneficia de audiența largă pe care o merită.