• Tweet

Începând de duminică, 2.296 dintre cei 96,7 milioane de membri ai Partidului Comunist Chinez vor participa timp de o săptămână la Congresul partidului, ale cărui lucrări au loc la Beijing și al cărui rezultat va duce aproape sigur la un al treilea mandat consecutiv de cinci ani pentru Xi Jinping, în calitate de conducător al celor 1,4 miliarde de chinezi.

Ratificând prelungirea mandatului lui Xi ca politician care controlează mai mulți oameni decât oricare alt lider din lume, dar cu mai puține obligații, partidul chinez va confirma faptul că principalele sale obiective sunt măreția națiunii și dictatura, nicidecum cooperarea la nivel mondial și drepturile omului, relatează The Washington Post preluat de Rador.

Primul lucru demn de observat în privința acestui demers evident inevitabil este faptul că, în realitate, el nu ar fi trebuit să fie niciodată posibil. Nu ne referim la congresul propriu-zis al partidului. Evenimentul este programat la fiecare cinci ani. Ne referim la faptul că potențiala prelungire a puterii lui Xi pentru încă cinci ani - și, teoretic, chiar pentru mai mulți - eludează o măsură-cheie, pe care cei care i-au urmat lui Mao Zedong după decesul acestuia, survenit în 1976, au adoptat-o pentru a preveni repetarea dezastruosului cult al personalității.

În Constituția din 1982, ei au înscris o limită de maximum două mandate. Xi, care a obținut un prim mandat în 2012, a pus la cale eliminarea acestui paragraf în 2018, în timpul celui de-al doilea mandat al său. Xi spulberase deja speranțele, atât ale chinezilor, cât și pe cele ale americanilor, acționând din convingerea sa adânc înrădăcinată, potrivit căreia deschiderea pe plan politic și economic a dus la dezmembrarea Uniunii Sovietice și tot ea va distruge și comunismul chinez, dacă partidul nu își sporește ceea ce Lenin numea „centralismul democratic".

Xi a înăbușit disidența, a reimpus îndoctrinarea marxist-leninistă, a supus populația unei supravegheri sistematice, a epurat partidul de eventualii săi opozanți și a subjugat Tibetul, Hong Kong-ul și Xinjiangul - acesta din urmă printr-o campanie de genocid și prin întemnițarea în masă a populației musulmane uigure. Amenințător, el a sporit și perfecționat capacitatea militară a Chinei, relansând pretențiile Beijingului asupra Taiwanului, cel mai recent, prin niște masive manevre militare, pentru a-și demonstra nemulțumirea provocată de vizita la Taipei din luna august a președintei Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi.

La o jumătate de secol după deschiderea promovată de președintele Richard M. Nixon față de China și la 20 de ani după ce președintele Bill Clinton a impus în Congres, cu sprijinul ambelor partide, aprobarea statutului Chinei ca națiune favorizată, este evident că Statele Unite nu pot pune semnul egal între ascensiunea Chinei și interesele lor strategice, mult mai puțin în concordanță cu ordinea internațională bazată pe reguli, așa cum speraseră mulți dintre arhitecții eforturilor occidentale de angajare din trecut, arhitecți din sectorul guvernamental, din sectorul corporațiilor, din sectorul științific și din cel de ordin intelectual.

În consecință, pentru arhitecții de azi ai politicii externe americane, ‚încoronarea' lui XI reprezintă un prilej de reflecție asupra speranțelor și asupra greșitelor calcule din trecut, făcându-i totodată să se întrebe și cum ar putea evita niște erori similare fără să se ajungă la episoadele de ostilitate ale președintelui Donald Trump, predecesorul președintelui Biden. Mai exact, o reorientare a republicanilor spre o abordare ceva mai sceptică a Chinei ar însemna că Biden s-ar bucura de avantajul unui consens din partea ambelor partide în sprijinul unei concurențe cu Beijingul, consens la fel de larg precum cel arătat pe vremuri întăririi relațiilor (americano-chineze).

El a vorbit cu fermitate despre dreptul Taiwanului de a exista ca democrație liberă în fața amenințărilor Chinei, întărind totodată relațiile cu Australia, Japonia și Coreea de Sud și cerând ajutorul Indiei, ca parte a Dialogului Cvadrilateral de Securitate (Quad - grup strategic din care fac parte SUA, Japonia, Australia și India, n. red.), în vederea descurajării ambițiilor Chinei. Recent, președintele a luat măsuri pentru a împiedica dominanța tehnologică a Chinei, reducând accesul acesteia la semiconductori performanți care implică tehnologie americană.

Pe bună dreptate, strategia de securitate a lui Biden, prezentată miercuri, consideră China drept „unicul concurent (al SUA) atât în privința intenției de remodelare a ordinii internaționale, dar și dispunând de o tot mai mare putere diplomatică, militară și tehnologică pentru a realiza acest lucru". Totuși, documentul implică și perspectiva ca Statele Unite și China să poată „conlucra spre binele popoarelor noastre și spre cel al întregii lumi" în domenii cum ar fi schimbarea climei sau pandemiile.

Sperăm ca asta să fie adevărat, dar ne temem că nu e. Xi a împiedicat anchetele la nivel mondial în privința originii coronavirusului și s-a întâlnit cu președintele rus, Vladimir Putin, mai frecvent decât cu oricare alt lider din lume. El l-a calificat pe autorul războiului de agresiune din Ucraina drept „cel mai bun prieten", ei având „firi asemănătoare". China a tolerat invazia rusă chiar de la început, iar de atunci, nu a făcut nimc important ca să o împiedice.

Lui Biden îi va fi greu să concureze cu China la nivel general, dar va putea coopera selectiv. Și totuși, pe Xi îl așteaptă un obiectiv care s-ar putea dovedi și mai greu de atins: să mențină ascensiunea Chinei prin înăbușirea sectorului privat și prin a opri libera circulație a ideilor de care, în definitiv, depinde progresul în sine. Un lider care își învață poporul să urmeze Gândirea lui Xi Jinping - și căruia îi interzice să o conteste - este pe cale să urmeze aceeași cale haotică precum cea de pe vremea lui Mao. Dezvoltarea economică a Chinei, adică, baza puterii sale, devine șubredă.

Acest lucru se datorează în parte unor factori de ordin structural, cum ar fi dezvoltarea lentă a forței de muncă, care este o consecință a unei erori comuniste istorice: politica în sprijinul familiei cu ‘un singur copil'. Totuși, politicile mai recente ale lui Xi afectează și ele economia. Una ar fi atacul asupra ‘e-commerce' - un comerț de succes - și altor genuri de afaceri, în numele egalității sociale. O alta ar fi așa-zisa politică ‚zero-covid', care arată tot mai mult ca fiind proiectul său preferat. Cu îndărătnicie, Xi refuză să considere asta drept o simplă măsură care ține de domeniul sănătății publice.

Dacă, într-adevăr, China ar fi dorit să găsească o cale prin care să reducă riscurile menținând totodată o viață normală, țara ar fi putut importa vaccinuri occidentale în loc să insiste să-și promoveze propriile vaccinuri, mai puțin eficiente, care, în orice caz, nu au fost administrate bătrânilor, mai vulnerabili. Rezultatul final este o țară care a plătit scump pentru că a raportat un număr mic de infecții și de decese, ea rămânând încă neprotejată în fața unor eventuale epidemii.

Date fiind toate aceste probleme și dat fiind controlul impus de partid asupra presei, adevărata popularitate a lui Xi este imposibil de estimat. Dar el pare să pună totodată la încercare răbdarea poporului său. Joi, un protestatar din Beijing a arborat pancarte, iar textul uneia dintre ele pleda pentru îndepărtarea lui Xi. Pe o alta, se putea citi: „Vrem libertate, nu izolare... Vrem voturi, nu lideri".

Din momentul când economiile lor stagnează, iar nemulțumirile cresc, uneori dictatorii încearcă să distragă atenția populației plănuind ‚aventuri' în afara țării. Acest lucru trebuie să ne facă să ne temem că s-ar putea ca Xi ‚să pedaleze' pe ambiția sa ca, mai devreme sau mai târziu, să captureze Taiwanul. Până acum, succesul lui Xi a fost cel care creat o serie de pericole pentru Statele Unite și pentru aliații lor. Ei trebuie să se pregătească pentru eventualitatea în care eșecurile sale vor crea și mai multe pericole.