Care este de fapt situația rachetelor nucleare din lume: Câte se află în Europa și cine deține supremația

Postat la: 03.11.2025 | Scris de: ZIUA NEWS

Reluarea testelor nucleare de către Statele Unite, anunțată de președintele Donald Trump după o pauză de 33 de ani, readuce în atenție una dintre cele mai delicate teme de securitate globală.

Dincolo de implicațiile politice, întrebarea esențială este ce consecințe are această decizie asupra echilibrului strategic și asupra statelor care dispun de arsenale nucleare. Mai jos este prezentată situația actuală, conform celor mai recente estimări publice despre numărul de focoase, amplasarea lor și principalele tendințe, conform Playtech.

Conform datelor oferite de Institutul Internațional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm (SIPRI) și Federația Oamenilor de Știință Americani (FAS), la începutul anului 2025, nouă state recunoscute sau suspectate că ar avea arme nucleare dețineau împreună aproximativ 12.241 de focoase. Rusia și Statele Unite domină acest clasament, cu circa 87% din total. Restul este distribuit între Marea Britanie, Franța, China, India, Pakistan, Coreea de Nord și Israel - acesta din urmă neconfirmând oficial posesia, dar fiind estimat la aproape 90 de focoase.

Din total, 9.614 focoase se află în depozite militare active (pregătite pentru montarea pe rachete, submarine sau bombardiere), iar 3.912 sunt „deplasate" strategic ori non-strategic, adică amplasate în baze operaționale pentru utilizare imediată. În același timp, nivelul de transparență scade: doar SUA, Franța și Marea Britanie continuă să publice date oficiale, în timp ce celelalte puteri preferă o atitudine ambiguă, ceea ce lasă loc estimărilor indirecte și marjelor de eroare.

Chiar dacă doar nouă state dețin arme nucleare, alte șase găzduiesc focoase străine. Cinci membri NATO - Italia, Germania, Belgia, Olanda și Turcia - fac parte din programul de partajare nucleară al Statelor Unite: nu controlează efectiv armele, dar prezența lor pe teritoriul acestor țări consolidează garanțiile de apărare colectivă. Pe de altă parte, Moscova a anunțat în 2023 dislocarea de arme nucleare tactice în Belarus; totuși, rapoartele SIPRI pentru 2025 indică lipsa dovezilor clare privind un transfer real, iar numărul de focoase rămâne „necunoscut".

Aceste amplasări complică gestionarea crizelor regionale: sporesc presiunea pentru reacții rapide, reduc timpul de decizie și cresc riscul interpretărilor greșite. În limbaj strategic, limita dintre descurajare și escaladare devine tot mai fragilă pe măsură ce armele se află mai aproape de zonele de conflict potențiale.

Anunțul privind reluarea testelor americane afectează echilibrul normativ construit în ultimele trei decenii în jurul Tratatului de Interzicere Completă a Experiențelor Nucleare (CTBT) - semnat de SUA, dar niciodată ratificat, și „deratificat" de Rusia în 2023 pentru a-și sincroniza poziția cu cea americană. Testele oferă informații tehnice privind fiabilitatea focoaselor modernizate, însă au și o puternică valoare simbolică, fiind o demonstrație de forță. Pentru adversari, acest gest poate fi interpretat ca finalul perioadei de „abținere" și ca un posibil pretext pentru reluarea propriilor testări.

În apogeul Războiului Rece, planeta număra peste 70.000 de focoase; în prezent, numărul este mult mai redus, dar tendința de scădere s-a inversat. Directorul SIPRI, Dan Smith, avertizează asupra unei noi curse a înarmării, „poate chiar mai periculoasă decât cea din secolul XX", iar experți precum Łukasz Kulesa (RUSI) subliniază că stocurile nu mai scad - dimpotrivă, ar putea crește - întrucât doctrinele moderne reintroduc explicit „valoarea strategică" a armamentului nuclear.

Dacă anunțul Statelor Unite se va concretiza într-o serie de testări efective, presiunea asupra Rusiei și Chinei de a reacționa similar va crește, iar alte țări vor considera că „fereastra normativă" se închide. În contrapartidă, o comunicare transparentă, notificările prealabile și angajamentele verificabile pot diminua efectele de domino - în special în regiunile cu activitate militară intensă, precum Indo-Pacificul, Marea Neagră sau Orientul Mijlociu.

În cele din urmă, reluarea testelor nucleare nu modifică doar aspectele tehnice ale descurajării. Ea pune la încercare întreaga arhitectură globală de control al armamentelor. Iar dacă armele nucleare nu mai garantează descurajarea automată, dilema devine mai politică decât militară: cine trasează „liniile roșii", cine le monitorizează și cât de pregătită este lumea să gestioneze o criză într-un sistem tot mai lipsit de transparență.