• Tweet

Autor: J. Matson Heininger

Există un anumit tip de tragedie care se transformă în farsă - nu pentru că suferința ar fi ireală, ci pentru că arhitecții catastrofei procedează cu o orbire voioasă și voită încât un observator ar putea râde aproape dacă miza nu ar fi atât de finală. Trăim acum în interiorul acelei tragedii. Și cortina se lasă.

Războaiele pe care pretindem că sunt victorii

Să începem cu sângele, pentru că acolo unde onestitatea ne cere să începem. De peste doi ani, guvernul Statelor Unite - sub ambele partide, deși cu grade diferite de entuziasm - a aplaudat efectiv un genocid în Gaza, furnizând armele, acoperirea diplomatică și tăcerea instituțională care l-au făcut posibil. Cei care au vorbit nu au fost dezbateți; au fost strigați, denigrați și distruși profesional. Critica politicii de stat israeliene a fost sistematic confundată cu ura față de evrei - un truc retoric care nu a servit nici adevărul, nici siguranța reală a comunităților evreiești, dar a servit extraordinar de bine puterea. Libertatea de exprimare, acea pretenție fundamentală americană, s-a dovedit a fi condiționată, disponibilă doar celor ale căror disidențe nu costă nimic.

Apoi a venit omul care a făcut campanie pe tema păcii. A doua administrație Trump a venit promițând un sfârșit al aventurismului străin, o întoarcere la ceva numit America First. Ce a urmat a fost opusul: o cascadă de acțiuni militare, provocări și ceea ce poate fi descris doar ca fiind cel mai grav dezastru militar strategic pe care Statele Unite l-au suferit în memoria vie - o umilire atât de profundă încât istoricii militari vor scrie despre ea timp de generații, presupunând că vor mai exista universități funcționale care să le găzduiască.

Dar a vorbi doar despre politică înseamnă a rata adevărul și mai terifiant: omul care execută aceste decizii nu este doar greșit îndrumat. El este, în cel mai clinic sens al cuvântului, bolnav. Măreția nu este o atitudine - este o compulsiune. Retribuția nu este o strategie - este o nevoie psihologică, la fel de reflexivă și necontrolabilă ca respirația. Nu poate distinge interesul național de propriul său ego pentru că, la nivelul psihologiei sale, nu există o astfel de distincție. Națiunea este ego-ul său. Ceea ce îl flatează este o politică bună. Ceea ce îl amenință este trădarea. Acesta nu este profilul unui executiv eccentric sau chiar al unui autocrat cinic care joacă pe termen lung. Acesta este profilul unui om care ar trebui să se afle într-o cameră liniștită cu pereți tapițați, nu în Sala de Situație cu coduri nucleare. Istoria a mai văzut astfel de oameni înainte - și istoria nu le înregistrează sfârșiturile bine, nici pe cele ale națiunilor destul de necugetate încât să le încredințeze puterea. Se consideră Louis al XIV-lea, redecorând capitala cu foiță de aur și măreție imperială în timp ce fundațiile republicii se prăbușesc sub podelele de marmură. Louis XIV, cel puțin, înțelegea arta guvernării. Ce avem este vanitatea fără competență - costumul imperiului în momentul precis în care imperiul își pierde calea.

Economia pe care am halucinat-o

Timp de treizeci de ani, America a luat o decizie atât de catastrofală în simplitatea ei încât viitorii istorici - din nou, presupunând că vor exista - se vor mira că nimeni nu a oprit-o. Am decis că a produce lucruri este sub noi. Producția s-a mutat în China, în Vietnam, în orice loc unde forța de muncă era mai ieftină și reglementările de mediu mai permisive. Am fi economia ideilor, economia serviciilor, economia financiară. Noi am gândi gândurile mărețe și am lăsa pe alții să se murdărească pe mâini.

Ceea ce a înlocuit producția nu a fost genialitatea. A fost efectul de levier. Instrumentele financiare s-au multiplicat ca celulele virale, fiecare hrănindu-se cu ultima, până când „economia" a devenit în mare parte o reprezentație - un teatru al evaluărilor, derivatelor și inflației prețurilor activelor care se înregistrează ca bogăție în foi de calcul, în timp ce nu produce nimic ce o persoană flămândă poate mânca sau o persoană rece poate purta. Bursa a crescut. Clasa de mijloc nu a făcut-o.

În acest vid a pătruns economia datelor, care promitea să fie noua temelie a supremației americane. Am fi știut totul - fiecare clic, fiecare căutare, fiecare achiziție, fiecare șoaptă - și această omnisciență ar fi fost monetizată într-un avantaj competitiv permanent. Așa că am construit centre de date, vaste întinderi de tip big-box, noile catedrale ale națiunii noastre - lipsind în mod evident de frumusețe arhitecturală sau de orice feronieră. Într-o economie lipsită de producție, epuizată de volum de transport și golită de o producție industrială autentică, datele pe care aceste centre le procesează sunt în mare parte înregistrarea americanilor vânzându-și lucruri unii altora, observându-se unii pe alții, supraveghindu-se unii pe alții. Datele globale esențiale - manifestele de expediție, randamentele de producție, producțiile agricole - aparțin din ce în ce mai mult altor națiuni, deoarece acestea sunt cele care se ocupă efectiv de aceste activități.

Bogăția care pare să crească pe piețe se află aproape în întregime în aceste întreprinderi tehnologice care se susțin reciproc, evaluarea fiecăreia depinzând de celelalte, un cerc închis care generează aparența de productivitate în timp ce economia fizică de dedesubt se stinge încet. Este un sistem Ponzi la scară civilizațională.

Pământul în sine eșuează

Chiar dacă lăsăm deoparte războaiele, fraudele financiare și prăbușirea legitimității instituționale - pământul este în criză.

Acviferul Ogallala, care irigă coșul de pâine al Americii în opt state din Marele Câmpie, s-a epuizat timp de o jumătate de secol. Fermierii au extras apă din el mai repede decât se reîncarcă - în unele zone rata de reîncărcare este măsurată în inci pe secol - și acum se apropie de zone de epuizare care vor face ca vaste întinderi de terenuri agricole actuale să devină pur și simplu neviabile. Aceasta era deja o urgență înainte de ultimul val de ierni cu strat de zăpadă redus. Acum este o catastrofă în accelerare, deoarece zăpada de pe munte diminuată înseamnă că râurile curg mai puțin vara, ceea ce înseamnă că cererea agricolă asupra apelor subterane crește exact în momentul în care rezervele se subțiază.

Lacul Mead, rezervorul care definește aprovizionarea cu apă pentru zeci de milioane de oameni din sud-vest, este preconizat să atingă niveluri istorice scăzute până la mijlocul verii. Barajul Hoover deja reduce producția de energie. Phoenix, Las Vegas, Los Angeles - orașe construite pe premisa îndrăzneață că deșertul ar putea fi irigat pe termen nelimitat - se confruntă cu o confruntare pe care niciun nivel de negare politică nu o poate amâna mult timp.

Încălzirea globală, indiferent de poziția actualei administrații cu privire la existența sa, continuă fără a ține cont de preferințele politice. Curentul de jet se destabilizează. Vremea devine mai extremă și mai puțin previzibilă. Sezoanele agricole se schimbă. Industria asigurărilor - care, spre deosebire de politicieni, trebuie să evalueze riscurile - se retrage în liniște din piețele de coastă și cele predispuse la incendii, ceea ce este poate cel mai onest semnal disponibil despre direcția în care se îndreaptă viitorul fizic.

Convergența

Ceea ce face ca acest moment să fie istoric singular - și ceea ce îi conferă o greutate pe care Marea Depresiune și chiar Dust Bowl nu au avut-o - este convergența. Anii 1930 au fost teribili. Dar pământul nu era încă epuizat acvifer, clima nu era încă destabilizată structural, baza de producție nu fusese încă exportată, iar Statele Unite nu erau încă un imperiu pe o traiectorie descendentă. Cel mai critic, în anii 1930, exista un aparat instituțional coerent - bătut, corupt, dar prezent - capabil de un New Deal, capabil de mobilizare, capabil de reformă.

Ce instituții mai există astăzi care ar putea executa ceva echivalent? Congresul a devenit un corp performativ. Agențiile de reglementare au fost sistematic demontate sau capturate. Justiția a fost remodelată ca un instrument politic. Armata a suferit o catastrofă care va dura ani de zile pentru a fi procesată. Statutul de rezervă al dolarului, de mult timp sprijinul puterii financiare americane, se confruntă cu o provocare coordonată din partea blocurilor comerciale care s-au săturat să subvenționeze consumul american.

Imperiul se află în ultimul său capitol. Imperiile nu se sfârșesc întotdeauna cu un colaps dramatic - uneori pur și simplu devin mai puțin relevante, mai lente, mai sărace, mai puțin capabile să proiecteze forță sau să ceară deferență. Dar când declinul unui imperiu coincide cu o criză de mediu, fraudă financiară la scară sistemică și o conducere care răspunde la urgență cu vanitate și beligeranță, declinul se accelerează dincolo de orice precedent istoric ar sugera.

Nava și Gheața

Suntem pe Titanic. Comparația este aproape prea blândă, pentru că Titanic era cel puțin un vas frumos, iar icebergul era cel puțin un accident. Ceea ce ne confruntăm este rezultatul alegerilor - lungi lanțuri de alegeri făcute de oameni care știau mai bine, sfătuiți de experți care au fost ignorați, avertizați de date care au fost respinse. Orchestra cântă. Șampania curge. Pasagerii de primă clasă rămân încrezători că navele de această dimensiune pur și simplu nu se scufundă.

O fac. Se scufundă repede. Și când apa ajunge la punțile inferioare, distanța dintre panica privilegiatilor și resemnarea celor deja sub apă se dovedește a fi foarte mică.

Chiar și pacea de mâine - bruscă, miraculoasă, completă - ne-ar lăsa la minimum șase luni distanță de orice ar semăna cu stabilitatea, iar până atunci efectele economice în cascadă, rupturile din lanțul de aprovizionare, obligațiile de datorie și realiniamentele geopolitice deja în mișcare ar alimenta o contracție economică globală care face ca 2008 să pară o scădere trimestrială.  Foametea nu este o proiecție melodramatică; este rezultatul aritmetic al comerțului agricol perturbat, al acviferelor epuizate, al regiunilor de creștere afectate de stres climatic și al lanțurilor de aprovizionare deja fracturate de ani de război comercial și conflict militar.

Nu există o modalitate clară de a încheia un eseu ca acesta, deoarece situația nu oferă un final clar. Ce rămâne - ce a rămas întotdeauna în cele mai întunecate pasaje ale istoriei - este obligația de a vedea clar, de a spune ce este adevărat și de a refuza ficțiunile confortabile care mențin muzica în timp ce nava se scufundă. Asta, în cel mai bun caz, este ceea ce cere momentul.

Coda: Documentul care ne-a condamnat

Da, suntem într-o mizerie teribilă. Este una pe care ne-am creat-o noi înșine - noi, din cauza naturii și sistemului nostru, suntem responsabili pentru acest coșmar. Și dacă suntem cinstiți, trebuie să urmărim putregaiul până la rădăcină. Am ajuns la concluzia că singura modalitate de a salva țara este să abandonăm Constituția și să adoptăm una nouă.

Declarația de Independență a lui Jefferson a fost prima înșelăciune. A luat trinitatea fundamentală a lui John Locke - viață, libertate și proprietate - și a înlocuit-o cu fericirea. Sună generos, chiar frumos. Nu a fost niciuna. Se referea la proprietate: sclavi, pământ și bogăția elitei. Fericirea era păcălitoarea, cuvântul frumos care făcea documentul să cânte în timp ce mașinăria excluderii zumzăia sub el. Am cântat pe acea melodie timp de două secole și jumătate.

Am luat un document conceput pentru a împiedica omul de rând să aibă un cuvânt de spus și l-am transformat într-o operă nobilă. Am transformat-o într-o minune a lumii, un text sacru, practic scriptură - când, de fapt, era un mecanism conceput de stăpânii de sclavi albi și bogați într-o cameră închisă din Philadelphia pentru a-și păstra proprietățile și a se asigura că, indiferent de ce urma, cei din afară, așa cum numeau ei oamenii obișnuiți, nu vor avansa niciodată. Declarația Drepturilor a fost o idee secundară. Măruntaie aruncate mulțimii pentru a preveni o altă revolta.

Amintiți-vă ce a declanșat de fapt Convenția Constituțională: Rebeliunea lui Shays. Fermierii - veterani ai Războiului de Independență, bărbați care au vărsat sânge pentru promisiunea libertății - s-au ridicat împotriva băncilor și creditorilor care le furau fermele și mijloacele de trai. Răspunsul clasei conducătoare nu a fost reformă. A fost consolidare. Un grup de bărbați bogați s-au închis într-o cameră, au furat câteva cuvinte frumoase din Iluminism și au creat un sistem în care oamenii care tocmai câștigaseră o revoluție nu mai puteau amenința niciodată oamenii care dețineau totul.

Așa cum susține Robert Ovetz în We the Elites, și așa cum a susținut Charles Beard înaintea lui în An Economic Interpretation of the Constitution of the United States (1913), Constituția a fost concepută nu pentru a facilita o schimbare sistemică semnificativă, ci pentru a preveni orice nu servește intereselor clasei de proprietari - și a îndeplinit această funcție cu o consistență remarcabilă de atunci.

Acest document este motivul pentru care suntem un haos. Este șasiul pe care s-a construit fiecare eșec ulterior. Nu poți repara mașina schimbând anvelopele. Trebuie să-l topești și să o iei de la capăt.