• Tweet

O mașină colosală îngropată în sudul Franței ar putea dezlănțui în curând energia stelelor. Susținut de 35 de țări și decenii de cercetare, acest proiect intră în faza sa cea mai delicată. Pe dealurile din Provence, departe de „vârtejul politic" al Parisului sau al Bruxelles-ului, se conturează ceva monumental, chiar istoric, relatează publicația de specialitate.

În spatele straturilor de beton armat și securitate densă, o echipă multinațională de ingineri asamblează un dispozitiv care ar putea schimba ecuația energetică globală. Se numește ITER, prescurtare de la International Thermonuclear Experimental Reactor - și este, din toate punctele de vedere, una dintre cele mai complexe mașini pe care omenirea a încercat vreodată să le construiască.

Susținut de 35 de țări, inclusiv Statele Unite, China, India și țări UE, ITER reprezintă o fuziune rară - atât literală, cât și metaforică - de știință, diplomație și ambiție industrială pură. Scopul său este pe cât de măreț, pe atât de evaziv: să copieze energia Soarelui pe Pământ prin controlul fuziunii nucleare, procesul care alimentează stelele. Spre deosebire de fisiunea nucleară, fuziunea nu produce deșeuri radioactive cu viață lungă, gaze cu efect de seră și nu prezintă niciun risc de topire catastrofală.

Programat inițial să înceapă experimentele cu plasmă în 2018, proiectul a avut întârzieri repetate, revizuiri bugetare și schimbări politice. În 2025, ITER este încă la cel puțin un deceniu distanță de funcționarea completă. Cu toate acestea, pentru oamenii de știință și inginerii care lucrează la fața locului, speranța nu a fost niciodată mai mare - sau presiunea mai mare. Vara aceasta a marcat o întorsătură decisivă. Vasul de vid, camera centrală de fuziune a ITER, a început asamblarea finală.

Dacă acest pas reușește, va muta energia de fuziune de la teoretică la tangibilă - o mașină nu doar visată, ci sudată împreună la propriu, șurub cu șurub. Miezul ITER este un tokamak (n. r.: un acronim rusesc pentru o cameră toroidală, în formă de gogoașă) înconjurată de bobine magnetice. În interiorul acestui vas, atomii de hidrogen - supraîncălziți la 150 de milioane de grade Celsius, de zece ori mai fierbinți decât miezul Soarelui - se vor ciocni și vor fuziona, eliberând energie sub formă de căldură.

Această căldură nu va genera energie electrică la ITER (asta este pentru o viitoare centrală, DEMO), dar va demonstra dacă fuziunea susținută la scara centralei electrice este posibilă. Faza actuală presupune sudarea împreună a nouă sectoare masive de oțel, fiecare cântărind peste 400 de tone, cu precizie milimetrică. Acestea au fost fabricate în Coreea de Sud și Europa, expediate pe continente și acum trebuie să formeze un inel fără sudură în jurul zonei de plasmă.

Orice abatere, chiar și de câțiva milimetri, ar putea face imposibilă izolarea plasmei. Într-un dispozitiv de fuziune, atingerea pereților camerei nu este doar un defect de proiectare, ci un eșec al misiunii. "Fuziunea nu iartă erorile inginerești", a spus Bernard Bigot, fostul director general al ITER, într-unul dintre ultimele sale discursuri publice. "Nu este loc pentru încercări și erori odată ce începi asamblarea."

ITER este uneori numit "Organizația Națiunilor Unite nucleare", o expresie care este doar o glumă. Fiecare componentă - magneți supraconductori din SUA, sisteme de răcire din India, diagnostice din Japonia - trebuie să se integreze impecabil. În total, peste un milion de piese sunt fabricate pe tot globul și expediate într-o singură locație din sudul Franței, o performanță logistică care rivalizează cu misiunile spațiale în complexitate.

Chiar și magneții sunt extraordinari. Solenoidul central al ITER, o structură electromagnetică mai înaltă decât o clădire cu cinci etaje, va genera forțe magnetice de 60 de meganewtoni - echivalentul de două ori forța unei navete spațiale la lansare. Pentru a face față acestor forțe, inginerii au trebuit să formeze una dintre cele mai rezistente structuri construite vreodată. Pentru mulți dintre cei implicați, natura colaborativă a proiectului este cel mai mare atu al său - și cel mai mare risc.

Întârzierile naționale, restricțiile la export sau tensiunile politice pot afecta întregul efort. Cu toate acestea, în ciuda schimbărilor nefavorabile geopolitice, impulsul ITER se menține. Peste 22 de miliarde de dolari au fost deja investiți, iar peste 5.000 de oameni lucrează acum pe șantier. Dacă va avea succes, ITER nu ar produce electricitate direct, dar ar dovedi viabilitatea fuziunii pentru generarea de energie.

Scopul său declarat este de a genera 500 de megawați de energie termică din doar 50 de megawați de intrare - un câștig de energie de zece ori (Q = 10), un punct de reper pe care niciun reactor de fuziune nu l-a atins vreodată. Prin comparație, actualul deținător al recordului, JET, a reușit un Q de doar 0,67. Uniunea Europeană și Japonia au început proiectarea în fază incipientă pentru DEMO, o centrală electrică demonstrativă de fuziune care se așteaptă să înceapă să funcționeze în anii 2040.

Dacă ITER funcționează, DEMO va închide bucla - transformând căldura de fuziune în energie electrică și livrând-o în rețea. Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie (AIE), cererea globală de energie electrică este de așteptat să crească cu peste 60% până în 2050, sursele regenerabile acoperind doar o parte din sarcină. Fuziunea, cu combustibilul său aproape nelimitat (deuteriu din apa de mare și litiu), ar putea umple un gol critic - dacă funcționează la timp.

Criticii susțin că calendarul ITER este prea lung, costurile sale prea mari și câștigurile sale prea incerte. Startup-urile private de fuziune, cum ar fi Commonwealth Fusion Systems și TAE Technologies, susțin că pot învinge ITER folosind modele mai mici și mai agile. Dar niciunul nu a demonstrat încă un câștig net susținut de energie. Deocamdată, ITER rămâne cel mai bine finanțat și mai avansat proiect de fuziune din lume - și cel mai apropiat de realitate.

În iulie 2024, conducerea ITER a publicat o actualizare de referință, conturând un calendar revizuit care vizează operarea deuteriu-tritiu până în 2039. Foaia de parcurs este lentă, dar metodică. Pentru prima dată în decenii, visul energiei de fuziune se simte mai puțin ca science fiction - și mai mult ca o problemă inginerească.