• Tweet

După patru ani de politică externă mercantile, dusă pe diferite paliere și nerespectând principiile de bază ale disciplinei intelectuale sau diplomatice, Europa își pune mari speranțe în noua administrație Biden, care se va instala la Casa Albă, pe 20 Ianuarie 2021.

Fragmentarea nemaintâlnită a politicii de coeziune transatlantică, promovată de către administrația Trump a creat efecte de lungă durată, unele dintre ele fiind devastatoare pentru poziția blocului european în diverse părți ale lumii. Să luăm doar exemplul politicilor fragmentate și perfect corozive la adresa unității europene dintre SUA și estul Europei și vom observa că pericolul fundamental care s-a creat datorită eliminării unor principii europene de politică externă, comune și perfect legiferate și înțocuirea acestora cu bombastice proiecte propagandistice, nu au umplut vidul de gândire și strategie a fostei administrații.

Deficitul de securitate existent în zona granițelor NATO, în special țările baltice și România, nu a fost deloc diminuat de politicile de înarmare forțată ale principalilor vecini ai fostului spațiu ex sovietic. Politica de înarmare, deseori impusă prin acțiuni de tip bullying politic, suținute de ambasadori americani adeseori nepregătiți sau simplu trimiși să umple buzunarele celor care au finațat trumpismul ca ideologie națională câștigătoare in 2016, a provocat un enorm decalaj între așteptările națiuinilor ascultătoare și realitatea de pe teren.

Dacă cine își imaginează ca a avea armament sofisticat american va opri expansiunea militară, economică sau propagandistică a Rusiei spre inima Europei, este sigur victima viitoare a Moscovei. Orice leader politic sau național știe ca numai existența mecanismelor legale, unitare, congruente cu interesele naționale ale tuturor părților implicate, poate crea un spațiu securizat și o asigurare de pace pentru perioade de timp îndelungate. Singure, armele și armamanetul nu sunt decît elemente de provocare propagandistică și făra efect, transformându-se, prin trecerea timpului, în tehnologie costisitoare și ineficientă. Simpla prezență a soldatilor americani, folosiți pentru declarații sforăitoare și perfect inutile pentru adevaratul proces de securizare continental, produce doar iritare și alimentează, pe de o parte, o aroganță imperial-dominatoare a gazdei (așa cum vedem din ce în ce mai mult exemplul Poloniei și Ucrainei), precum și o falsă impresie de securitate colectivfă sau sub regională. Atunci cand Ucraina a pierdut Crimeea, nici o putere europeană sau SUA nu au oprit procesul de invazie militară a Rusiei, sancțiunile post invazie fiind frecții la un picior de lemn, în raport cu hotărârea clară a Moscovei. Ani după aceea nimeni nu a avut puterea a bloca ofensiva economică a Rusiei, astăzi, după secole de promisiuni, peninsula fiind efectiv legată de o infrastructură de transfort terestru, maritim, fluvial și feroviar cu care nici unul dintre proiectele avansate de țările europene sau SUA (niciodata finanțate realist sau cu șanse majore de a devenii realitate pe teren) nu a fost în stare să rivalizeze.

De aceea este important de înțeles că eșecurile majore ale administratiei Trump în materie de securizare a frontierelor NATO nu pot provoca acum o politică dinamică din partea noii adminstrații Biden.

Așteptările masive din partea continentului European trebuie să fie primite, pe de o parte cu o maximă atenție, dar trebuie considerate maximale, mai ales în cazul țărilor care efectiv și-au cumpărat cu cecuri umflate, de la Casa Albă, soldăței de plumb pentru tot felul de parade militare zornăitoare. În realitate, fără un sistem unic, continental, integrat și fundamental activ din punct de vedere al concordanței de vederi, noua adminstrație Biden nu va purcede niciodata la redefinirea masivă a rolului său de apărător al securității Europei. Este o iluzie periculoasă și pentru simplul motiv că Moscova nu crede în lacrimile vecinilor săi. Iar ultimul secol au făcut Moscova să invete că o putere globală nu are dreptul să își neglijeze vecinătățile. Europe, unită sau nu, este tocmai vecinătatea imediată a sa și cea mai importantă.

Ca atare, ne este clar tuturor că noua administrația americană, care se va instala în 2020, va trebui să articuleze o nouă politică față de Rusia. Acest lucru va aduce beneficii întregii comunități transatlantice. Relațiile dintre Rusia și comunitatea transatlantică sunt la cel mai jos nivel de la dispariția Uniunii Sovietice.

În timp ce Moscova avea speranțe că președinția lui Donald Trump va duce la îmbunătățirea legăturilor dintre cele doua națiuni, bine desenatele scandaluri politice, cel al dosarului Steele (dovedit fals) și cel al demiterii președintelui Trump datorită nefericitei discuții dintre el și un neofit politc ales președinte al Ucrainei, au stopat, din fașă, orice model de colaborare pe care cei doi președinți le-ar fi avut în vedere. În paralel, au avut loc mișcările propagandistice trumpiene, cu trimiterea de trupe suplimentare în directele vecinătăți ale Rusiei, prezentate politic corect de către demisul secretar al apărării ca fiind doar rotații necesare, dar considerate prin tweeterul prezidențial trumpian ca fiind o pedeapsă a imperiului american la adresa Germaniei.

Acest tweeter a fost o umilire gratuită a unei super puteri europene, care a provocat, în Polonia, Ungaria și țările baltice, un periculos naționalism belicos, o atitudine arrogant-religioasă, un val anti rusesc din punct de vedere rasial și arian cultural față de ceilalți din Estul Europei. Mai mult a minorat exact victima Rusiei, Ucraina, pe care Trump a tratat-o ca o țară secundară care, la ordinul său telefonic, deschidva deschide rapid dosare penale contracandidatului său democrat în alegerile americane din 2020.

Ucraina practic a fost aruncată sub autobus, devenind, devenind dependentă din ce în ce mai mult de Polonia și nu de puterile central europene. O mai mare divizare a Europei comandate de către un președinte american în funcție nu s-a mai vazut în istoria ultimului secol. Prin aceasta lovitură de tweeter, Donald Trump a dorit să arate că SUA pot negocia fără a recunoaște importanța Uniunii Europene sau a politicii sale interne.

Ca efect imediat a fost reacția Rusiei, care nu numai că nu a încetinit politica sa de expansiune a intereselor sale dar a promovat un dialog direct cu Berlinul, de data aceasta, datorită loviturilor lui Trump, eliberat de povara unionismului bicefal european. Pentru Polonia a fost o politică antieuropeană nesperată căci acest stat își dorește ca prin prezența militară americană sporită sa devină nu numai un actor, (visceral și violent) anti rusesc, dar să își construiască, în acelasi timp, o platformă de forță în dialogul cu Berlin și/sau cu Bruxelles. Este continuarea unei politici revanșarde, militariste și profund nocive, pe care guvernul de extremă dreaptă de la Varșovia o duce de peste un deceniu și care produce daune severe Europei nu numai ca organizație dar și individual statelor componente. Administrația Trump nu a obținut deci pace, ci ridicarea unui nou focar de tensiune arogantă, de neo mini imperialism regional, promovând efectiv o putere europeană de extremă dreaptă, cu mari probleme de identitate europeană modernă.

Pentru relația SUA-Rusia, pe timpul administrației Trump, practic caracterul relației a rămas în mare parte neschimbat. SUA, de ochii lumii și în mod propagandastic, și-au consolidat sancțiunile la adresa Moscovei, în paralel cu solicitarea, antagonică, dar repetată apăsat și public, a lui Donald Trump ca Rusia să fie reprimită în G7. În acelaș timp sprijinul european pentru SUA, rămas pentru susținerea sancțiunilor impotriva Moscovei a început să se disipeze, în special în Germania. Pentru a fi clari asupra dezastrului pe care politicile tribaliste și naționaliste ale administratiei Trump le-au avut asupra echilibrului de securitate dintre Europa și Rusia, numai acum o lună de zile, în octombrie 2019, ministrul de externe rus Serghei Lavrov a mers foarte departe, sugerând că Rusia ar putea chiar renunța la orice dialog cu UE. Un rezultat care ajută regimurilor iliberale din Europa, este profitabil Moscovei și fundamental ostil unității Europei.

În concluzie, eforturile anterioare de a construi o relație funcțională cu Moscova s-au destrămat rapid, anulate de acțiunile Rusiei de a încălca normele internaționale. Resetarea SUA-Rusia lansată în 2009 de președintele Barack Obama s-a încheiat în 2014 odată cu anexarea Crimeii de către Rusia. Mai recent, efortul președintelui Emmanuel Macron de a construi o nouă strategie europeană asupra Rusiei prin angajamentul cu Moscova a zburat în legătură cu criza din Belarus și otrăvirea politicianului rus de opoziție Alexei Navalny. În schimb, astăzi accentul este pus pe eforturile rusești de a perturba societățile occidentale prin campanii de dezinformare, atacuri cibernetice, asasinarea unor persoane din opoziție și interferențe electorale.

O NOUĂ CASĂ ALBĂ, VECHI PROBLEME

Deși Moscova consideră pozitivă perspectiva unei politici externe mai puțin mercuriale a SUA sub președintele Joe Biden, de la început vor exista zone de tensiune. Înaintea recentelor alegeri prezidențiale, Biden a indicat că Rusia constituie „cea mai mare amenințare' către SUA. Biden a semnalat că un angajament reînnoit pentru promovarea democrației și drepturile omului va fi din nou o parte centrală a politicii externe a SUA. Statele Unite vor fi, de asemenea, mai angajate cu vecinii pro-occidentali ai Rusiei - Georgia și Ucraina - și vor căuta să sprijine forțele de opoziție din Belarus.

Acest lucru va reînnoi inevitabil îngrijorările la Moscova cu privire la ceea ce este văzut ca „revoluții de catifea, sau de culoare" orchestrate de Vest cu scopuri geopolitice concrete în dislocarea puterii sale globale. Cu Congresul SUA nedispus guvernului lui Vladimir Putin, este posibil ca sancțiunile existente să rămână în vigoare și chiar să fie înăsprite împotriva Rusiei, în timp ce administrația Biden va consolida, de asemenea, măsurile anticorupție axate pe oligarhia economică a Rusiei.

Defalcarea relațiilor dintre Rusia și comunitatea transatlantică constituie o situație periculoasă. Rusia este o forță militară de frunte cu un arsenal nuclear masiv și cu o acoperire diplomatică importantă. În Eurasia, Rusia continuă să fie un actor major, critic și fundamental, în ceea ce privește conflictele regionale, subliniat de rolul său în intermedierea încetării focului dintre Armenia și Azerbaidjan și desfășurarea forțelor militare pentru stabilizarea regiunii.

În ciuda eforturilor occidentale de a constrânge acțiunile ostile ale Rusiei prin sancțiuni, în ultimii ani Rusia și-a extins aria de acoperire dincolo de cadrul securității europene. Rusia este astăzi un actor semnificativ, deseori unic în triunghiulația dintre ea Trucia și Iran. Influența sa în Orientul Mijlociu, Mediterana de Est și Africa de Nord este de necontesta, spațiul liber de acțiune pe care administrașia Trump I l-a oferit conștient și fără prea multă analiză asupra efectelor negative produse, oferind Moscovei o nesperată fereastră de imunizare la sancțiunile europene. Mai mult, Rusia încearcă să își consolideze statutul de negociator în Golf, Africa și Asia-Pacific, inclusiv aprofundarea relației strategice cu China.

Capacitatea continuă a Rusiei de a perturba și destabiliza a devenit o problemă neurologică pentru Europa. Eșecul de a preveni acțiunile ostile rusești a dezvăluit în mod repetat ambițiile Europei de a juca un rol major în vecinătatea sa. În același timp, diviziunile dintre statele europene cu privire la modul de a face față Rusiei au subminat consensul politic continental. Semnalele politice americane transmise, din anii Trump, conform cărora angajamentul de securitate al SUA față de Europa se poate anula oricând au jucat în această fragmentare și nesiguranță în creștere în Europa cu privire la capacitatea sa de a răspunde eficient Rusiei.

(va urma)

H.D. Hartmann