• Tweet

... dacă Irlanda şi-ar îngheţa înaintarea; şi dacă noi am continua să nu adăugăm ritmurilor creşterii economice şi o puternică sustenabilitate!

România, în 2007 - primul an în Uniunea Europeană - îşi etala performanţele economice pe o diagonală cu valori de 7- 17 - 27. Eram, ca mărime, a şaptea populaţie între cele 28 de state - membre, făceam al 17-lea PIB nominal şi deţineam locul 27 (repet, obsesiv, din 28 de ţări) la indicatorul paritatea standard a puterii de cumpărare. PIB-ul nostru aduna atunci doar de 131 de miliarde de euro.

În 2020, cu un PIB nominal aproape dublu, am câştigat trei locuri în topul UE, după ce am întrecut mai întâi Grecia, apoi Portugalia şi, în ultimă instanţă, Cehia. Un câştig important, pentru că toate cele trei ţări aveau populaţii mai puţin numeroase decât România, dar PIB-uri nominale mai mari.

Pentru noi, unele dintre cele mai grele probleme de rezolvat acum şi în anii ce vin, dacă nu chiar cele mai grele de aici încep: de la raportul PIB nominal - populaţie rezidenţială. Pentru că PIB-ul nominal, dacă nu luăm în calcul şi PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare, rămâne un număr cu semnificaţii minore. Desigur, este de bun augur că, în cei 14 ani în UE, am lăsat în urmă trei ţări, între care Cehia. Dar...

...Să nu uităm că am depăşit aceste trei ţări cultivând un PIB vitezoman, fără creşteri constante însă; şi, mai cu seamă, fără să-şi fi dobândit capacitatea de a înmulţi la un nivel rezonabil veniturile unei ţări cu o populaţie de 18 milioane de locuitori. A şasea ca mărime, după plecarea Marii Britanii, între cele 27 de state membre. De aici înainte, ca să nu ne mai furăm singuri căciula, vom fi obligaţi să luăm seama că o evaluare corectă a fiecărei unităţi de PIB în plus va fi obţinută prin împărţirea la 18 milioane.

În 2007, aveam înaintea noastră, cu populaţii mai mici însă cu PIB-uri mai mari, 10 ţări. În timpul ce a curs de atunci, am depăşit trei dintre ele, dar au mai rămas... de depăşit şapte. Niciuna însă, dintre cele şapte, nu va mai putea fi întrecută doar cu un PIB vitezoman... şi atât. Şi care, exceptând perioada 2004-2008 şi anul 2017, nici n-a mai fost atât de vitezoman cum ni s-a părut nouă.

Dar de ce ar trebui să le întrecem? Răspunsul este cât se poate de simplu: pentru că toate şapte reprezintă, pentru noi, un reper de viaţă economică organizată cu faţa la populaţie. Irlanda, bunăoară, este o ţară cu o populaţie de 4,5 milioane de locuitori. Ea a făcut, în 2020, un PIB nominal de 366 de miliarde de euro, pe care îl împarte la 4, 5 milioane. Noi, care am făcut un PIB de numai 218 miliarde de euro, suntem nevoiţi să-l împărţim la un număr de locuitori de patru ori mai mare. Şi cum, în perioadele cele mai bune, PIB-ul nostru şi-a adăugat anual în jur de 10 miliarde de euro, am avea nevoie de 15 ani ca să ajungem din urmă Irlanda. Dacă, bineînţeles, PIB-ul acestei ţări ar sta pe loc. Dar şi la un PIB egal, Irlanda ar împărţi 366 de miliarde tot la 4,5 milioane; iar noi... tot la 18 milioane.

Am dat acest exemplu pentru a arăta cât de dură va fi bătălia. Căci Irlanda ia acum startul - şi nu peste 15 ani - de la 366 de miliarde de euro, fără să fie cel mai tare competitor al nostru. Austria pleacă de la 377, Belgia de la 451, Suedia de la 477, iar Olanda de la 798. Iar la pândă stau Cehia cu 311 miliarde, Portugalia cu 202 şi chiar Ungaria cu 135. Toate cu populaţii mult mai reduse numeric faţă de România. Şi mai trebuie să luăm ceva în calcul: nu cum trăieşte partea cea mai înstărită a populaţiei, ci care este nivelul mediu. Pentru că obiectivul nu poate fi altul decât o economie în stare să producă un nivel de bunăstare de care să beneficieze o masă critică a populaţiei.

În vara lui 2007 se făcuse simţită, în spaţiul nostru public, o uşoară tendinţă de a pune în discuţie starea materială medie a populaţiei României în primul nostru an în Uniunea Europeană. Idee inspirată de un „indicator" în vogă de mai multă vreme - „francezul mediu" -, ce constituia (şi constituie) o preocupare de prim ordin pentru sociologii din ţara de unde, de-a lungul vremurilor, am preluat multe dintre modelele în baza cărora a fost modernizată societatea românească. Ideea a fost bine-venită.

„Francezul mediu" a devenise însă, la noi, „cetăţeanul mediu". A fost bine şi aşa. Numai că încercarea de a-i face portretul-robot a eşuat. Am avut parte de o încercare de natură impresionistă, de tipul „daţi-mi o rază de lumină şi o să vă spun cine este cetăţeanul mediu al României anului 2007", raza de lumină fiind reflectată de boomul anilor 2004 - 2008. Iar descrierile aveau în vedere schimbările produse între două momente-cheie de la începutul actualului mileniu: primirea în NATO în 2004 şi decizia privind aderarea la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

Nu întâmplător, desigur, ci în baza doar a acestei realităţi, portretul-robot al cetăţeanului mediu, versiunea românească, era de fapt prototipul unei părţi a populaţiei ce nu avea nicio legătura cu valorile medii ale nivelului de trai din societatea noastră. Pentru că reprezenta, mai degrabă, imaginea unei părţi a societăţii, e drept că o parte importantă, dar nu însă majoritară şi deci fără nicio legătură cu media nivelului de trai, fiindcă boomul era de fapt un început de boom şi nu a avut nici timp şi nici împrejurări favorabile ca să cuprindă întreaga societate. De altfel, multe descrieri ale portretului în cauză multiplicau, fără nicio analiză statistică, un tip de cetăţean mediu al României în care băncile aveau încredere să-i dea bani cu împrumut, în timp ce el credea în viitorul lui şi îşi asigura din credite bancare câteva felii în plus de bunăstare pe datorie. Aşa că ne era prezentat ca un prototip al bunăstării pe datorie, cu un vârf de câteva milioane de cetăţeni care s-ar fi împrumutat la bănci şi s-au mutat în case noi.

În 2009 a venit criza iar şocul a fost dintre cele mai dure. Cei doi ani de recesiune au făcut şi ordine în cifre. Aşa că au ieşit la iveală şi exagerările. Şi cum entuziasmul din 2007 - 2008 s-a topit, am văzut cum era adusă în prim-plan grija pentru analize temeinice şi pentru statistici exacte. Cifrele ne-au arătat, de exemplu, că „milioanele de cetăţeni care s-au împrumutat la bănci şi s-au mutat în case noi" au fost, număraţi unul câte unul, doar...430.000.

Statistica oficială, totodată, devenind preocupată de analiza veniturilor şi cheltuielilor populaţiei, a introdus în comunicatele sale - în locul indicatorului „cetăţean mediu" - un altul, care poate fi mai corect cuantificat: acela de „gospodărie medie". Anual, trimestru de trimestru, am început să primim de la INS comunicate cu date privind nivelul de trai în gospodăria medie din România. Date în baza cărora, prin extrapolări, putem să ajungem la rezultate semnificative pentru nivelul de trai în societatea românească.

Marţi, săptămâna în curs, INS a publicat un document de o importanţă deosebită. O vastă analiză, întinsă pe mai multe zeci de pagini, de natură să atragă atenţia nu doar specialiştilor, ci şi tuturor celor interesaţi de prezentul şi viitorul calităţii vieţii noastre, despre veniturile şi consumul populaţiei între 1 ianuarie şi 31 decembrie 2020. Cifrele - oglindă îngrijorătoare a realităţii din economie şi din societate constituie şi un avertisment asupra pericolelor care pândesc evoluţiile anilor viitori.

Gândit ca fapt în sine, poate că documentul în cauză nu va trezi prea multe ecouri. Dacă însă, în România acestui timp, acesta ar declanşa dezbateri de anvergură, susţinute de analize solide, care să arunce lumini peste ceea ce ni se întâmplă şi s-ar mai putea repeta, asta ar fi o dovadă că vrem să aparţinem acelei părţi a lumii interesate de sănătatea creşterii economice şi a bunăstării. Mai ales că acest document reprezintă o fotografie neretuşată a marilor probleme cu care se confruntă în momentul de faţă economia românească şi întreaga societate. Şi cu care se vor confrunta în anii ce vin.

Adrian Vasilescu