Blestematul Harkov și textul pe care n-aș fi vrut să-l scriu niciodată

Postat la: 16.03.2022 |

Blestematul Harkov și textul pe care n-aș fi vrut să-l scriu niciodată

Mama mea a crescut în Harkov, orașul ăla pe care-l vedeți voi la tv bombardat de ruși. Într-o familie de evrei, al cărei cap (rabin) a murit îngropat de viu. La patru ani, a cunoscut deportarea și fuga disperată din calea frontului. Împreuna cu sora ei, cu opt ani mai mare, și cu mama lor.

Cu trenul, la comun, două luni bătute pe muchie, cu o sacoșă după ele. Până-n îndepărtata Asie, prin republicile (independente azi) cu „stan" la coadă. S-au întors, toate, după vreo cinci ani, fără acte, în Harkov. Care fusese, între timp, bombardat. Au mai găsit un perete din fosta lor casă. Restul de trei și acoperișul s-au improvizat, din plastic și din resturi de orice.

A crescut (fără tată, executat), a învățat, a intrat la facultate. Tot la Harkov, unde l-a cunoscut pe tata. Student român, orfan și el de tată în urma aceluiași război mondial. Copil sărac, crescut de o mamă care făcea pe jos distanța Comarnic-Sinaia să vândă brânză în piață. Eminent în primii doi ani de studii la Brașov, selectat și trimis de statul român să facă inginerie în URSS. Și, spre deosebire de colegii lui de generație, întors inginer (nu activist, nu securist). Meserie pe care nu a trădat-o până la pensie.

S-au căsătorit la Harkov. Acolo unde s-a născut și sora mea. Au venit, pe rând, întâi tata, mai târziu mama și sor-mea, cu o brumă ridicolă de zestre după ele, în România. La Sinaia, acolo unde locuiesc toți și azi. Și unde m-am născut eu. Vacanțele de vară ni le făceam, odată la doi ani, ulterior la trei, în URSS. Mai exact, în Ucraina de azi, pe unde aveam rude din partea mamei și prieteni de-ai lor din studenție. La Vinița, la Kirovograd, la Harkov, la Kiev, țintele asalturilor și bombardamentelor de azi. Cu dat cu subsemnatul la Securitate, înainte și după, cu declarat la Miliție acolo și raportat scopul, durata și traseul vizitei.

Blestematul război de acum ne-a prins cu familia (câtă a mai rămas din ea) prin toată lumea. Mama, antemergătorul neamului, în România. Una dintre verișoarele mele de la Kirovograd în Germania, acolo unde s-a stins și mătușa mea (mama ei), cealaltă decedată tragic în Ucraina. Ar trebui să mai trăiască soțul defunctei, la Kirovograd, dar habar n-am de existența lui. Am avut și un unchi, la Kiev, fratele celor două surori. Trecut demult în lumea celor drepți. Fata lui, verișoara mea, e în Australia. Între altele, a fost documentarist pentru „Lista lui Schindler". Fratele ei, vărul meu, matematician de excepție, pionier al intrării Apple și Oracle în Rusia, e la Moscova. Sau, mai exact, era. Nu știu nimic concret despre el. Ultima știre e că, împreună cu o nu foarte lungă listă de marcanți intelectuali ruși, semna scrisori publice de protest împotriva lui Putin și a invaziei în Ucraina. Sper că e bine, mai mult mi-e imposibil să fac.

Zilele astea, dincolo de interesul profesional pentru ceea ce se petrece la doi pași de noi, grija cea mare mi se îndreaptă către părinți. Care se uită la televizor și își văd orașul, facultatea, țara unde au trăit distruse, rase la blană. Care privesc cu groază, după 80 de ani, alți oameni amărâți care pleacă, la fel ca și ei, în bejanie cu nimic într-o pungă. Care își caută pe Skype prietenii și ce ne-a mai rămas dintr-un neam mare și chinuit.

M-am gândit mult, de când a început nebunia asta, dacă are vreun rost să dezgrop istoria familiei noastre. Până acum, mi s-a părut indecent să o fac. Și nici măcar acum nu sunt convins că procedez bine. Dar, în contextul în care omenirea a luat-o realmente razna, cred că e de datoria mea să scriu și să public rândurile de mai sus. Pentru că, la începutul altei vânători de vrăjitoare, noi, Ciutacii, chiar nu avem nevoie de vreo patalama la mână de la Ministerul Adevărului. Nici de recunoaștere publică de la Arafat și de la năimiții lui Soros, care-s gata să stoarcă bani până și dintr-o tragedie fără margini. Și nici de alăturarea cu toți sicofanții care se împușcă-n genunchi dacă le pui o armă în brațe, dar se hrănesc la tv cu sângele războiului între două drumuri la cosmetică și la manichiură.

Părerile tuturor ridicolilor care au descoperit Harkovul pe harțile viu colorate ale invaziei ruse nu ne ating. Sentimentele și durerile, reacțiile pe care le avem în fața uriașei drame din Ucraina sunt și vor rămâne numai ale noastre. Nu trebuie să dăm extemporale publice de înjurat Putin, de slăvit Zelensky sau invers. Și nici n-o vom face. Ne-am ridicat prin forțe proprii, ne-am clădit propriile cariere, ne-am făcut familii. Nu ne-a ajutat nimeni. Ne-am avut unii pe alții și atât. Așa cum nu ne-am legitimitat punându-ne pe pereți certificate de evrei, n-o vom face nici în calitate de eroi de război din fața tastaturii.

Victor Ciutacu

loading...
PUTETI CITI SI...

Blestematul Harkov și textul pe care n-aș fi vrut să-l scriu niciodată

Postat la: 16.03.2022 |

0

Mama mea a crescut în Harkov, orașul ăla pe care-l vedeți voi la tv bombardat de ruși. Într-o familie de evrei, al cărei cap (rabin) a murit îngropat de viu. La patru ani, a cunoscut deportarea și fuga disperată din calea frontului. Împreuna cu sora ei, cu opt ani mai mare, și cu mama lor.

Cu trenul, la comun, două luni bătute pe muchie, cu o sacoșă după ele. Până-n îndepărtata Asie, prin republicile (independente azi) cu „stan" la coadă. S-au întors, toate, după vreo cinci ani, fără acte, în Harkov. Care fusese, între timp, bombardat. Au mai găsit un perete din fosta lor casă. Restul de trei și acoperișul s-au improvizat, din plastic și din resturi de orice.

A crescut (fără tată, executat), a învățat, a intrat la facultate. Tot la Harkov, unde l-a cunoscut pe tata. Student român, orfan și el de tată în urma aceluiași război mondial. Copil sărac, crescut de o mamă care făcea pe jos distanța Comarnic-Sinaia să vândă brânză în piață. Eminent în primii doi ani de studii la Brașov, selectat și trimis de statul român să facă inginerie în URSS. Și, spre deosebire de colegii lui de generație, întors inginer (nu activist, nu securist). Meserie pe care nu a trădat-o până la pensie.

S-au căsătorit la Harkov. Acolo unde s-a născut și sora mea. Au venit, pe rând, întâi tata, mai târziu mama și sor-mea, cu o brumă ridicolă de zestre după ele, în România. La Sinaia, acolo unde locuiesc toți și azi. Și unde m-am născut eu. Vacanțele de vară ni le făceam, odată la doi ani, ulterior la trei, în URSS. Mai exact, în Ucraina de azi, pe unde aveam rude din partea mamei și prieteni de-ai lor din studenție. La Vinița, la Kirovograd, la Harkov, la Kiev, țintele asalturilor și bombardamentelor de azi. Cu dat cu subsemnatul la Securitate, înainte și după, cu declarat la Miliție acolo și raportat scopul, durata și traseul vizitei.

Blestematul război de acum ne-a prins cu familia (câtă a mai rămas din ea) prin toată lumea. Mama, antemergătorul neamului, în România. Una dintre verișoarele mele de la Kirovograd în Germania, acolo unde s-a stins și mătușa mea (mama ei), cealaltă decedată tragic în Ucraina. Ar trebui să mai trăiască soțul defunctei, la Kirovograd, dar habar n-am de existența lui. Am avut și un unchi, la Kiev, fratele celor două surori. Trecut demult în lumea celor drepți. Fata lui, verișoara mea, e în Australia. Între altele, a fost documentarist pentru „Lista lui Schindler". Fratele ei, vărul meu, matematician de excepție, pionier al intrării Apple și Oracle în Rusia, e la Moscova. Sau, mai exact, era. Nu știu nimic concret despre el. Ultima știre e că, împreună cu o nu foarte lungă listă de marcanți intelectuali ruși, semna scrisori publice de protest împotriva lui Putin și a invaziei în Ucraina. Sper că e bine, mai mult mi-e imposibil să fac.

Zilele astea, dincolo de interesul profesional pentru ceea ce se petrece la doi pași de noi, grija cea mare mi se îndreaptă către părinți. Care se uită la televizor și își văd orașul, facultatea, țara unde au trăit distruse, rase la blană. Care privesc cu groază, după 80 de ani, alți oameni amărâți care pleacă, la fel ca și ei, în bejanie cu nimic într-o pungă. Care își caută pe Skype prietenii și ce ne-a mai rămas dintr-un neam mare și chinuit.

M-am gândit mult, de când a început nebunia asta, dacă are vreun rost să dezgrop istoria familiei noastre. Până acum, mi s-a părut indecent să o fac. Și nici măcar acum nu sunt convins că procedez bine. Dar, în contextul în care omenirea a luat-o realmente razna, cred că e de datoria mea să scriu și să public rândurile de mai sus. Pentru că, la începutul altei vânători de vrăjitoare, noi, Ciutacii, chiar nu avem nevoie de vreo patalama la mână de la Ministerul Adevărului. Nici de recunoaștere publică de la Arafat și de la năimiții lui Soros, care-s gata să stoarcă bani până și dintr-o tragedie fără margini. Și nici de alăturarea cu toți sicofanții care se împușcă-n genunchi dacă le pui o armă în brațe, dar se hrănesc la tv cu sângele războiului între două drumuri la cosmetică și la manichiură.

Părerile tuturor ridicolilor care au descoperit Harkovul pe harțile viu colorate ale invaziei ruse nu ne ating. Sentimentele și durerile, reacțiile pe care le avem în fața uriașei drame din Ucraina sunt și vor rămâne numai ale noastre. Nu trebuie să dăm extemporale publice de înjurat Putin, de slăvit Zelensky sau invers. Și nici n-o vom face. Ne-am ridicat prin forțe proprii, ne-am clădit propriile cariere, ne-am făcut familii. Nu ne-a ajutat nimeni. Ne-am avut unii pe alții și atât. Așa cum nu ne-am legitimitat punându-ne pe pereți certificate de evrei, n-o vom face nici în calitate de eroi de război din fața tastaturii.

Victor Ciutacu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE