• Tweet

Cazul Novak Djokovici, deja de largă notorietate, ridică nu doar chestiuni de drept. Ca de obicei, în epoca „dependenței" adevărului de mediatizare, la nevoie se aruncă pe piață detalii pentru a confuziona imaginea despre o situație. Să rămânem însă la premise sigure.

Un sportiv sârb se afirmă vertiginos și devine necontestatul nr.1 al tenisului mondial. Orice turneu îl caută. Inclusiv Australian Open, pe care l-a câștigat de multe ori în anii anteriori. I se acordă viza de intrare în țară. La graniță, deși testat negativ, este oprit, invocând-se că ar periclita, prin exemplul său de nevaccinat, vaccinarea în curs. Sportivul restabilește în instanță viza, vaccinarea nefiind condiție anunțată în prealabil de intrare în Australia. Ministrul imigrării al acestei țări decide, însă, că periclitarea continuă și-i anulează a doua oară viza. Un complet de judecători invocă „bunul simț" și confirmă noua anulare. Australian Open 2022 se va desfășura astfel fără nr.1 dintre jucătorii de acum ai lumii.
Se pot invoca în discuția cazului detalii de drept, dar, evident, nu acestea au contat. Și judecătorii finali au trebuit să recunoască faptul că au decis să confirme anularea vizei sportivului de către ministru bazându-se pe „bunul simț". Nu pe altceva!

Numai că, trebuie subliniat, „bunul simț" este diferențiat în cultura de azi. Care „bun simț" contează, de fapt, aici: al afacerilor sau al politicii sau al omeniei? Oricum, chestiunea nu mai este de drept, ci de morală. Mai exact, cum se observă ușor, de imorală promovată de către un sistem! Un sistem care-i antrenează și pe judecători, de la care se spera dreptatea, și pe sportiv, care suportă nedreptatea.

Ceea ce întărește observația din urmă este faptul că s-a mai lucrat la oprirea sportivului de la adjudecarea unui nou titlu - care l-ar fi catapultat în jucătorul cel mai titrat al tuturor timpurilor. Cum ne spun ziariști americani, la USA Open 2021 a fost descalificat când avea toate șansele de a câștiga, pentru că, într-o partidă, a trimis o minge care, accidental, a lovit un arbitru. Ulterior, sportivul a luat act de îndoielile din lume privind potențialele vaccinuri și a emis și el îndoieli. Nu are cineva voie să aibă grijă de trupul său? Nu s-a vaccinat, dar este în acest moment vaccinarea obligatorie, ca să fii socotit normal? Ca cetățean al țării sale, Novak Djiokovici a făcut declarații - inclusiv pentru oprirea alocării unei exploatări de litium unei companii. Persoană reflexivă, el s-a mândrit cu țara sa și regiunea europeană din care provine și nu a ezitat să o afirme. Nu mai este îngăduit?

Deznodământul ridică întrebări: Nu se mai gândește cu capul propriu? A încetat individualitatea să existe? Ca oameni, mergem doar unde duce curentul?

Judecătorii australieni au luat în cele din urmă decizii de complezență. Neavând opinie proprie, invocă rațiuni confuze. Ca să scape de chestiune fără a jena autoritățile, îl sacrifică pe cel implicat. Guvernul decide, ca orice guvern, după interese electorale și spre a rezista populației, fiind preocupat să arate că face ceva. Din nefericire, nu există încă în lume certitudini fără obiecții în baza științifică pentru decizii - nici pentru vaccinare și nici contra ei. Apodicticitate pentru sentințe juridice sigure relative la pandemie nu avem, din păcate. Pe bună dreptate, Curtea Supremă a SUA nu a aprobat obligativitatea vaccinării. Și în țări cu obligativitate se au în vedere exceptări medicale. Peste toate, însă, în Australia cel implicat nu a avut ce face în fața tăvălugului.

Viața de azi ne oferă multe exemple de cedare din partea justiției în favoarea sistemelor și de sacrificare a individului. Ca urmare, mi-am pus întrebarea: A înghițit istoria morala și nu mai este loc de etică decât în închipuire? Să reflectăm asupra întrebării.

Cum se știe, Kant a legat etica de întrebarea „Ce trebuie să fac?". Numai că morala are nevoie de mai mult, încât întrebarea este completă dacă este formulată astfel: „De unde plec pentru a stabili ce trebuie să fac și ce trebuie să fac efectiv?".

La o analiză rapidă, este clar că ceea ce socotim moral pleacă dinăuntrul trăirilor noastre. Dar din această zonă pleacă și altceva - de pildă, interese de diferite naturi și temeri față de multe pe lume. Ceea ce socotim moral trebuie să fie în afara a orice, cu excepția unei datorii. Această datorie este distinctă - ea este datoria față de ființa umană însăși sau, reluând o formulare clasică, față de ființa umană ca ceva în sine și pentru sine. Mai simplu, ca scop în sine! Cu alte cuvinte, facem bine din punct de vedere etic fiind mânați nu de altceva decât de imperativele unei idealități: aceea că mai este și altceva pe lume la concurență cu interesul economic și calculul politic. Etica ne arată de fapt cum pot atinge binele ființe cu înzestrarea anatomo-fiziologică și culturală pe care o avem și în condițiile vieții în comunitate generate de istorie.
Pentru cel care reflectează asupra acestui aspect, un răspuns atrage mereu atenția. Anume, că morala ar fi fost deja înghițită de realitățile din jur, încât doar le reproduce, căci, în realitatea vieții lor, oamenii ar fi încetat să mai fie suficient individualizați. Ei se iau după curent, dacă nu cumva nici nu-și pot închipui că pot proceda altfel. Mecanisme ale manipulării au grijă, de altfel, să-i și prelucreze ca să nu fie liberi în decizii. Așa fiind văzute lucrurile, morala abia mai pâlpâie, iar etica a devenit superfluă.

Theodor W. Adorno a reprezentat prototipic acest răspuns, cu tema sa a „vieții mutilate" - a vieții în care a intervenit ceva care o desfigurează și anihilează. El considera că individualitatea cu care ne-a obișnuit gândirea modernă, axată pe libertatea funciară a omului, rezonabilitatea lui și răspunderile aferente, a fost penetrată de caracteristicile lumii din jurul său și destrămată. Societatea modernă târzie ar fi glisat în ideologie.

Argumentul adus de Theodor W. Adorno este acela că individul, „subiectul individual", a fost dizolvat ca urmare a unei evoluții tăcute, dar complicate a societății, care a făcut ca și gesturile ce par libere față de sisteme, în fapt să le servească. „Sociabilitatea însăși participă la injustiție, atunci când proiectează lumea înghețată din jur drept una în care comunicarea dintre oameni mai pare posibilă, iar vorba ușuratică și expansivă contribuie la perpetuarea tăcerii, căci toate aceste concesii făcute interlocutorului îl vor umili o dată mai mult. [...] A face jocurile altora, reducând umanitatea la sociabilitate și participare, nu reprezintă decât o simplă mască pentru acceptatea tăcută a neomeniei" (Theodor W. Adorno, Minima moralia. Reflecții dintr-o viață mutilată, 1947, Grupul Editorial Art, București, 2007, p. 34-35). Pervertirea a ceea ce este în jur și penetrarea subiectului sunt atât de adânci, încât și ceea ce pare firesc, de pildă, exercitarea autonomiei de judecare într-o instanță, ajunge să servească la săvârșirea unei nedreptăți.

Desigur, Theodor W. Adorno, în rafinata lui cultură filosofică, literară și muzicală, cunoștea ca puțini alții principiul lui Hegel al câștigării profunzimii prin redarea întregului realității. Numai că Hegel, credincios liberalismului, nu ia în seamă faptul că „negativitatea", cu care el încheie îndeobște descrierea istoriei, ajunge cu timpul în situația subiectului aflat pe cale de dispariție. Individualizarea, pe care el o elogiază în punctul de plecare, a putut fi anihilată de întreg. Hegel cunoștea bine economia politică a timpului său, care îi spunea că trebuie luată în seamă, în descriere, „constelația intereselor" diverse ale membrilor societății, dar nu a mai putut da seama de înghițirea individului de către sisteme.

Situația care s-a creat în realitate, odată cu evoluția societății moderne și cu culminația ei în sistemele anilor treizeci-patruzeci, pe care Theodor W. Adorno le avea de fapt în vedere, este una care nu mai lasă loc propozițiilor asertorice pentru a fi exprimată. Doar formulări oarecum paradoxale mai pot surprinde situația în care ceea ce pare firesc a devenit de fapt simplu instrument. Theodor W. Adorno este mai mult decât un maestru al acestora. De pildă, „Cine nu-i hain nu trăiește senin, ci într-o pudică și neiertătoare intransigență" (p.33) sau „Aservirea vieții de către procesul de producție impune fiecăruia dintre noi câte ceva din acea izolare și singurătate pe care suntem tentați să credem că le-am ales noi înșine, în deplină suveranitate" (p. 36), sau „Obiectiv amenințați, cei de la putere și clientela lor devin, în chip subiectiv, cu totul inumani" (p. 44), sau „Reflecția ce ia partea naivității se condamnă ea însăși: șiretenia și obscurantismul sunt, în definitiv, totuna" (p.87), sau „Socializarea spiritului îl ține pe acesta sub supraveghere, vrăjit, sub un clopot de sticlă, în vreme ce societatea însăși este captivă" (p.223). Theodor W. Adorno încheia sagacea sa analiză cu maxima: „Nu există viață adevărată în una falsă" (p.50), după ce argumentase că însăși conștiința individuală a fost luată în regie de sistem.

Ne putem întreba - iar această întrebare este inevitabilă - dacă totul s-a încheiat. Au devenit indivizii servitori mai mult sau mai puțin conștienți ai unui sistem care, la nevoie, îi anihilează? S-a închis oare istoria? Respectul față de individul cu care conviețuim și imperativele moralei sunt doar ornamentale?

Peste acest fel de analize nu s-a putut așeza praful. Din nefericire, el au rămas actuale, chiar dacă situația din zilele noastre este diferită. În plus, diagnoza situației este un pas spre rezolvare, dar nu este rezolvarea la propriu. Nu a fost nici la data emiterii diagnozei de care facem aici vorbire și nu este în general. Dar istoria în care se ajunge „mutilând" viețile oamenilor este ea însăși plină de pericole, încât de aici este de plecat.

Dacă dizolvarea moralei în aranjamentele economiei și calculele politicii continuă, atunci unde se ajunge? În romanul extraordinar ce rămâne Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda încheia cu constatarea: dacă iubire nu e, atunci nimic nu e. Se poate parafraza: unde nu mai funcționează valori morale, este posibil orice - inclusiv acte dintre cele mai respingătoare. Ele nu sunt puține în viața societăților actuale.

În opinia mea, nu poți desprinde complet morala de economie și politică. Ar fi doar utopic. Dar acest fapt nu ne scutește de obligația de a recapta morala și, prin acest intermediar, etica, și de a le cultiva. Nu le putem restabili, însă, decât plecând de la oamenii existenți, așa cum se manifestă ei în viața lor curentă.

Fapt este că și în viața pe care oamenii o duc în împrejurările de azi sunt prezente gesturi de morală: solidarități cu cei în necaz, sacrificii în favoarea copiilor, ajutorarea victimelor și multe altele. Fie și numai acestea justifică interesul pentru morală și preocupări de etică. Nu trăim într-o lume ideală, dar coordonatele unei idealități s-ar putea reconstrui și pe baza măruntelor, dar certelor semne de moralitate. Mulți în jur - de la cei care muncesc și trăiesc în afara bătăliilor pentru profit și putere, trecând prin cei care observă incoerențele vieții din jur și nu sunt de acord cu ele, la cei care-și spun răspicat opinia în apărarea intereselor publice - oferă, totuși, terenul pentru a afirma valorile morale, a construi pe baza lor etica și a nu renunța la ea. Căci, fără etică, și morala se ruinează.

Ce ne-a arătat în fond cazul tenismanului sârb? Desigur, că sunt abordări de „bun simț" care ies în afara moralității. Ea a arătat cum individul este sacrificat de un sistem. Individul nu este respectat chiar de către cei care ar trebui să promoveze dreptatea. Justiția a demisionat de la baza ei etică și, odată cu aceasta, de la înfăptuirea dreptății. În acest caz, și dacă judecătorii au apelat la „bunul simț", a fost vorba de „bunul simț" al aranjamentelor economice și calculelor politice - nu de acel „bun simț" al umanității din om, de care dreptul și justiția rămân legate cât timp urmăresc dreptatea și nu altceva.
Trebuie să ne consolăm cu felul în care s-a încheiat cazul? Nu sunt de această părere. În acest loc, enunț doar câteva idei.
O „dezmoralizare a societății", pe care o constata un ilustru sociolog, o scoate în afara umanității oamenilor. Și valorile morale sunt chestiune de angajament și acțiune chibzuită. Și ele au premise în gesturi curente ale unei mulțimi de oameni. Morala și etica rămân ceva de care nu ne putem despărți dacă este ca viața noastră să fie mai mult decât lupta pentru supraviețuire și, eventual, pentru putere.

Theodor W. Adorno a considerat că istoria a înghițit deja morala. Oponentul său, Martin Heidegger, nu era nici el departe când repeta cu insistență că „existentul" închide accesul la „ființă" și punea în chestiune birocratizarea proceduralistă a vieții oamenilor. Nu există însă obligația de a le împărtăși pesimismul - nici chiar acest pesimism atât de sistematic și responsabil elaborat.

Andrei Marga