• Tweet

Faptul că trăim și respirăm același aer cu un foarte tânăr domn, profesor al Universității Babeș-Bolyai, născut în1972, și care a anulat prin cartea Domniei sale tot ceeace știam noi despre psihologia poporului nostru, de la personaje mai umile cultural, precum Dumitru Draghicescu, Constantint Radulescu-Motru sau Dumitru Stăniloaie - ne pune automat în ipostaza de a renunța la ”vechituri” sau ”clișee” și de a încerca să gândim altfel, modern; ne obligă pe toți la o analiză aprigă, din care să ne dăm seama cum anume se dezvoltă Cultura.

De la cea mai plenară formă a ei, cea universitară, până la acea cultură urbană, cea pe care se bazează zi de zi Orașul și înflorirea lui. Cea care face un oraș să însemne altceva, decât o adunătură de blocuri, proiecte imobiliare, locuințe, cu un centru curat și cu câteva parcuri, stadioane și metrouri. Orașul în care trăim și în care au loc, într-o viteză nebună marile schimbări pe care ni se pare greu să le sesizăm substratul lor social, calitativ, afectiv...

Doar câte o pauză, câte o ieșire din ritm, așa cum a fost blocarea umană suferită în pandemie sau dispariția de pe fața pământului a multor orașe din Ucraina face posibile gândurile retrospective, mai mult decât orice altă stare. Atunci apar întrebări care în tumultul vieții obișnuite nu găsesc timp pentru răspunsuri bine cântărite. Un oraș poate trage să moară din lipsa oamenilor închiși în case, așa cum am trăit în pandemie, sau pot muri rase de pe fața pământului de un război.

În ambele cazuri ele mai pot supraviețui DOAR prin OAMENI, prin cultura lor, prin ceea ce îi unește. Iar dacă ele vor putea reînvia după o catastrofă, asta se poate întâmpla doar prin ceeace reprezintă oamenii și țesătura uman-culturală, singura care va putea reface ceeace poate fi distrus. Am văzut interesul cunoscutului realizator TvR Cătălin Ștefănescu pentru existența Clujului, apoi am citit cu mare atenție un text recent al scriitorului Vasile Ernu, un îndrăgostit de Cluj, un text care poate da de gândit multor locuitori ai frumosului oraș.

Ce cerem noi de la o eventuală trăsătură de esență a unui oraș? Unii din cei care pot răspunde la această întrebare sunt, cu siguranță arhitecții. "Locuirea este modalitatea prin care oamenii răspund la întrebarea despre unde se află ei înşişi în timpul vieţii lor, de-a lungul traiectoriilor de migraţie care sunt temporale (de la locuirea de dinaintea naşterii la locuirea de după moarte) dar, mai ales în ultimele decenii, șinând seama de propriile traiectorii de deplasare în alte spaţii. De-a lungul acestor traiectorii, de mutări de aici, dincolo, regăsim mărturii ale acestor mecanisme numite, generic locuințe, blocuri, edificii, cele care oferă loc(uri) vieţilor noastre, locuri, pe cât posibil, semnificative pentru aceste vieţi, pentru că acumulează memoria deplasării în timp a fiinţei, dar şi evenimente esenţiale prin care trec cei care le locuiesc".

Numai că arhitecţii nu sunt specialişti în locuirea propriu zisă, așa că trebuie să ne încumetăm și noi, "neprofesioniștii" să ne spunem părerile. În neștiința mea, Clujul a rămas o aşezare "urbanizată" plutitoare într-un no man's land cu trăsături oarecum orăşeneşti, dar fără esența edilitară şi spaţiile publice ale oraşului în sens de adevărat "polis".

Asta e, cred și viziunea dlui Ernu. „O spun cu mare tristeţe. Iubesc acest oraş: e unul dintre cele 7 oraşe în care am stat. Oraşul Cluj şi Napoca devine un oraş tot mai inuman. Oraşul care se vrea fanion şi în care se bagă mai mulţi bani în PR decât în oameni devine vizibil un oraş dedicat investitorilor, banilor." Cât se poate de adevărat. Fiindcă unii din acești oameni nu au nimic comun cu orașul, cu comuniunea. Construcțiile lor nu au suflet. Sunt așa-zise "suflete moarte". Ei, marii investitori au de vorbit despre destinaţii ale traiectoriilor de migraţiune, în căutarea banului; astfel, privind mai de sus, orașul se poate dezvolta, nu-i așa, şi de-a lungul acestor traiectorii, între aşezări și locuințe definitive, de acum 100 de ani pe care din fericire n-au reușit să le cumpere și să le dărâme.
Cred că diversitatea tipologică a proiectelor este, în realitate, inferioară aparentei lor diversităţi de limbaj arhitectural care, în cazul acesta, rămâne la nivel de epifenomen: par foarte diferite, dar nu sunt cu adevărat. Exact așa, cum spune undeva un eseist mai priceput decât mine Augustin Ioan.

Vasile Ernu a amintit despre proiectele culturale de top ale Clujului, precum Fabrica de Pensule şi Centrul de Interes, amenajate în foste fabrici abandonate. „Un model de urmat", spune Ernu. Însă, brusc, s-au închis. „Am aflăm că artiştii, oamenii care au transformat acele locuri moarte şi au adus viaţă acolo, au fost pe post de "momeală" pentru "investitorul strategic". Au venit şi au cumpărat tot. Oraşul e pentru bani nu pentru oameni. Bunătate de loc se pierde cu nişte amărâţi de artişti: să facem ghetouri de lux şi blocuri de corporaţie.

Un astfel de model nu are viitor, spune Ernu: „Dacă Cluj nu-şi schimbă strategia va deveni în curând mult prea scump şi insuportabil chiar dacă multe elemente - de la aşezare, la tradiţie şi universitate - vor atrage lume. Dar va deveni foarte exclusivist şi tot mai deprimant. El şi aşa e destul de deprix şi unul dintre cele mai provinciale oraşe mari din ţară, dar asta-l va face şi mai provincial. O spun cu multă tristeţe".

Ceeace nu știe dl Ernu, este că proiectul "Fabrica de pensule" a fost imaginat doar ca să spele imaginea șifonată a unui alt fel de investitor, mult mai inteligent decât obișnuiții "rechini imobiliari". În momentul când scopul a fost bifat, orice interes față de cultura și arta de acolo a murit. Fiindcă se știe: arta costă. Nu că s-ar fi dat, vreodată mulți bani acolo, dar chiar și umila subzistență a artiștilor și ale atelierelor de acolo costa niște bănuți. Care n-au mai fost...

Trăitor în Cluj fiind, am putut vedea și analiza, - poate datorită contrastelor subliniate de pandemie și de criza actuală din Ucraina -, mai cu atenție schimbarea orașului, dar și a unor oameni publici care fac parte din istoria urbei. Tot ceeace am văzut, cu oarecare tristețe și gust amar, este că uneori trebuie să accepți că te-ai înșelat, atât cu oamenii, cât și cu mersul și imaginea locului.

Mi s-a părut că aerul acestor "întâmplări" ale "orașului de pe Someș" în ultimii ani, au aceeași amprentă moral-literară cu aceea din romanul lui Gogol, "Suflete moarte", și că aducând acțiunea celebrei scrieri la Clujul de azi retrăim istorii sufletești caracteristice unui secol pe care nu l-am cunoscut decât ca cititor al acestei capodopere, nefinalizată, deși se presupune că era în proporție de 99% gata. „Suflete moarte" este un roman-poem care, inițial, constituia prima parte a unei trilogii. Gogol și-a ars continuarea, a intrat în greva foamei și a murit autopenitent în cel mai kafkian mod posibil. Cum nu putem da, însă, timpul înapoi, ne mulțumim să ne bucurăm de această bijuterie stilistică și narativă, în care cel mai tăios umor, cea mai acerbă caricaturizare și cele mai memorabile personaje posibile coexistă într-o operă care ignoră curentele și ne delectează în continuare.

Sosit de nicăieri în gubernia N.N., Pavel Ivanovici Cicikov prezintă un interes deosebit față de țăranii decedați, pe care îl manifestă numai atunci când politețurile sale fără sfârșit îl ajută să câștige simpatia și prietenia demnitarilor din orașul de reședință al guberniei. Pentru că nu are cu ce să se facă remarcat din punct de vedere intelectual, Cicikov se folosește de simțul său practic, reușind să devină o companie plăcută pentru oamenii cu stare, prin purtarea exemplară și considerația exagerată față de aceștia. „În discuțiile purtate cu acești dregători dovedi măiestrie în a-l măguli pe fiecare în parte. Guvernatorului îi dădu a înțelege așa, pe departe, că intri în gubernia lui ca în rai, că drumurile-s peste tot de catifea și că guvernele care numesc demnitari atât de înțelepți merită toată lauda. Șefului poliției îi spuse ceva foarte măgulitor despre vardiștii orașului; iar în discuțiile cu viceguvernatorul și președintele curții, care nu erau decât consilieri de stat, li se adresă de două ori, din greșeală, cu „excelență", ceea ce le plăcu foarte mult." (pag. 12).

După ce a cutreierat guberniile Rusiei după sufletele moarte, moșierul Cicikov n-a gustat din bogăția la care visa, căci planul său a fost sortit eșecului, iar el întemnițat. Întâmplarea a făcut ca orașul în care a fost dus la închisoare să fie gazda unor nenumărate conflicte și fărădelegi - „Scandalurile, bârfele și toate celelalte se întețiră și se amestecară cu istoria lui Cicikov, cu sufletele moarte, încât nu se mai putea înțelege care dintre ele era tâmpenia cea mai mare, toate părând de același soi."

Propunerea pe care "amabilul" Pavel Ivanovici o înaintează în fața fiecărui nou prieten este aceea de a îl scuti pe respectivul de grija iobagilor decedați prin cumpărarea lor, a „sufletelor moarte", intenție care produce confuzie și consternare în rândurile moșierilor cu frică de Dumnezeu.

„Sufletele moarte", sau mai bine zis numele țăranilor morți urmau să contribuie la îmbogățirea personajului nostru de vârstă mijlocie, cu față grăsulie și costum de culoarea coacăzei - cea de a fi un om bogat care să lase o bună situație materială urmașilor săi, pentru că întrebarea „Ce-au să spună copiii?" (pag. 294) îi revenea mereu în minte. Învățat de mic să pună banii deoparte, după povața tatălui său „...ai grijă să pui deoparte și să agonisești copeica: lucrul ăsta este cel mai de nădejde de pe lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară și primul te lasă de izbeliște la necaz, dar copeica nu te lasă în orice impas te-ai afla.

Copeica te ajută să faci totul și să răzbați orșiunde în lume." (pag. 277) Copleșit de eșecurile sale în a se îmbogăți, acesta a pornit pe un nou drum al înavuțirii. „...eroul nostru fu străfulgerat de ideea cea mai inspirată care a trecut vreodată printr-o minte omenească. <<Prostul de mine, își zise el, caut mănușile și ele-s la brâu! Păi, dacă aș cumpăra iobagi morți, cât timp n-au fost încă înaintate noile liste de revizie, dacă aș cumpăra, să zicem, o mie, atunci Consiliul de Tutelă mi-ar da câte două sute de ruble de suflet și uite că în felul ăsta aș avea un capital de două sute de mii!>>" (pag. 295).

Cred că un exercițiu de reluare a acestei lecturi ar fi benefic din toate punctele de vedere. „Suflete moarte" nu e un roman realist, ci unul al unei realități care se modifică în permanență, un univers aflat sub apanajul iluziei, al exagerării și al derizoriului. Ceeace se întâmplă și azi, la Cluj și aiurea, cu asupra de măsură...Rămâne, în plus, ca bonus, umorul amar al lui Gogol, care merge perfect și astăzi.

"În Cluj merg bine proiectele culturale tip mari festivaluri - cum e Untold", scrie Vasile Ernu. De acord. "Care în esenţă sunt nu evenimente culturale, ci maşinării de marketing şi produs bani. Eu nu spun că acest tip de eveniment nu trebuie să aibă loc: dar pentru un oraş ca şi Cluj el este un soi de altfel de Iad - precum cartierele exclusiviste. Adică nu e pentru cetăţeni, ci pentru afacerişti".

Mare mirare că s-au găsit, chiar și acum, când Clujul pare atins de spectrul lui Gogol, artiști și oameni bine intenționați, hotărâți să păstreze tradițiile și modernitatea artei. Noroc de la Dumnezeu că avem încă TIFF-ul, cu aura lui de înaltă cultură cinematografică și că recent a apărut, ca o uriașă surpriză "MushuROI creativ hub" imaginat într-o originalitate complexă de echipa cunoscutului artist Sany Stransky, în mai multe spații ale fostei fabrici "Clujana". Nu va mai trece mult și din acest loc vor exploda multe talente și proiecte artistice, proiecte subsumate "Europei creative".

Chiar săptămâna asta, în week-end va avea loc în plin centrul Clujului, pe strada Universității 8, pe terasa "Da Pino, un proiect "MushuROI", numit "Culinăria", un omagiu al obiceiurilor românești, cu re-punerea în valoare a artei culinare vechi, românești, acompaniată de muzica arhaică transilvăneană, în magistrala și unica interpretare a lui Grigore Leșe, o legendă a folclorului nostru autentic, o legătură între generații care azi se vrea șterasă. O legătură reîntărită între momente de esență din istoria sufletului românesc. Tot ceeace nu va putea da niciodată, nici Untold, nici Electric castle, nici alte așazise evenimente care nivelează creiere, îmbogățind an de an, aceiași băieți deștepți.

Tot în "Suflete moarte" găsim o explicație, valabilă și azi: "Omul fiind slab și schimbător, pierde calea spre măreție, întrezărind-o în lucruri lipsite de valoare pentru sufletul său. Orientat spre lumea materială și foloasele pe care aceasta i le poate aduce, omul servește altui scop, renunțând benevol, poate, la măreția pe care ar fi putut-o atinge sufletul său. În el „crește un vierme groaznic, sugându-i despotic toate sevele vieții" (pag. 298). În acest caz, mai sunt, oare, doar sufletele din opera lui Gogol, cele ale țăranilor iobagi singurele „suflete moarte"? "Rămâne de văzut!" - cum ar spune prompteristele care ne vorbesc seară de seară despre cum mor, sub ochii noștri, puzderie de orașe.

Octavian Hoandră