• Tweet

”Ne prosternăm în fața frumuseților morale - îi scria lui I.D. Sârbu un ”fost stalinist răspopit”, cum îl numește -, dezvirginăm utopii, ne culcăm cu cele mai alese idei, lingem în fund cele mai notabile idealuri, ca apoi să le părăsim ca pe niște curve, sau să fim părăsiți de ele, ca niște proxeneți ordinari…”

Asta numește marele scriitor fenomenul "donjuanismului intelectualilor". Pentru mulți din cei care s-au obișnuit în ultimii ani să tacă și să mai noteze din când în când câte ceva, suferind cele mai abjecte înjurături ale corului condus de intelectualii lingăi ai turnătorului Băsescu, starea în care am ajuns ca țară, se subsumează anilor în care, în toate formele, populația a fost îndemnată să-și considere țara ca fiind cea mai coruptă și cea mai abjectă din Europa. Asta ne-a adus în genunchi, ajungând să ne vindem chiar Constituția. Asta a anihilat un întreg popor și ne-a făcut să suferim de cancerul neîncrederii în ceeace avem, cum suntem și în ceeace putem fi. Asta ne-a adus în genunchi.

"Nici un bolnav de cancer nu moare de tuberculoză - scrie Camus în "Ciuma" - nu s-a văzut nici un canceros călcat de mașină, sau mort într-un accident de tren sau de avion, cum nici un popor îmbolnăvit de cancer nu moare luptând pe baricade".

Și nici în vreun război, notează în jurnalul lui, I.D. Sîrbu...

Sunt momente mizerabile în viața unei națiuni - pe care autorul "Jurnalului unui Jurnalist fără jurnal" le-a intuit și le-a simțit, poate mai bine ca oricare alt scriitor român.

Momente în care cineva parcă face tot ceeace e necesar ca oamenii să piardă chiar gustul vieții. Pare că suntem luați cu o forță nevăzută și amestecați într-un mister simbolic al morții tuturor neamurilor, al Lumii întregi. Turnul Babel a explodat în mii de seminții și de limbi, iar acum, tot atâtea limbi și seminții încearcă să-l reconstruiască, spre a se reuni în cel mai negru neant...

Există, totuși oameni în care eu cred, cu toată ființa mea. Oameni care dupa ce au trait ani peste hotare, se intorc acasă hotărâți sa readucă la viața locurile în care au copilarit. Cumpără și refac casele țărănești și nu precupețesc nici un efort în a-i atrage și pe alții să se mute acolo, in mijlocul naturii. „Satul era în mare parte o ruină, erau doar câteva ziduri în picioare, fără garduri, fără porți. Nu mai locuia nimeni aici permanent. M-au chemat locurile copilăriei. Casele arătau intr-o stare jalnică, se lua țigla de pe acoperișuri. Eu și încă unul mai avem buletin cu domiciliul in sat. Ulițele, care acum 20 de ani mai erau calcate de aproximativ 200 de persoane, sunt pustii. Atunci mai erau locuite 70 sau 80 de case. Dupa mai mult de 750 de ani de atestare, satul urma sa se stinga, incet si sigur" -, spune unul dintre acești oameni, pe care i-a chemat pământul acasă, unul dintre cei - din ce în ce mai mulți - Români, care simt legătura indestructibilă, cu locul copilăriei.

Se anunță, oare, firav, renașterea satului românesc? Doamne ajută!

Cât timp am avut o țărănime, chiar așa săracă și retrogradă cum era, trăiam în veșnicia unei asigurate regenerări organice.. Nu pieream. Muream și renășteam. Ca pădurea, ca și câmpul. Intrând în orașele mari, pășind și risipundu-ne prin străinătăți am pășit pe tărâmul fără de întoarcere al unei nemiloase entropii.

Suntem contemporanii morții. Reneasc războaiele, iar satul românesc moare, încă de pe timpul lui Ceaușescu, când și a început ritualul mizerabil al propriei sinucideri. Faptul că sunt români, din ce în ce mai mulți care simt glasul pământului, al satului căruia îi aparțin, e un început de speranță. În viziunea lui Sârbu, Miorița nu e doar o legendă a morții unui cioban prea blând și pasiv, ea este o simbolică liturghie care profetizează apropiata moarte a satului, a turmei și o dată cu acestea, a unei întregi lumi...

"În 1964 bănuiam numai - mărturisește scriitorul, răspunzându-i într-un fel prietenului său Blaga -, acum (în anii 60), știu sigur: satul a murit, veșnicia n-are unde să se nască. Pentru cultura poporului nostru, pieirea satului este cel mai important eveniment al acestui mileniu atât de crud și de bogat în imaginație și crime..."

Ce este cert, este faptul că din partea actualilor politicieni ai noștri, nu ne putem aștepta la nimic, pentru a revitaliza satul românesc. Lor le pute ruralul. Le place vila în oraș, și concediul în marile metropole ale lumii sau pe maluri străine ale oceanelor. În 30 de ani ei sunt cei care au distrus, din prostie sau interesat, satul românesc.

Dar dacă renașterea satului românesc va fi posibilă, așa cum pare, ea va fi posibilă prin oamenii simpli, care mai păstrează în suflet acea legătură sfîntă cu rădăcinile, cu locurile în care au făcut primii pași pe pământ. Aceia dintre noi, cea lume a tuturor "victimelor" anilor care au trecut. O întreagă lume de victime se vor putea retrage, lăsând loc acelora pe care bine îi descria eternul "schelet din dulapul literaturii noastre" - cum îl numesc intelectualii-slugi ale lui Băsescu pe Mihai Eminescu: "Și toți fofii și flecarii, ghiftuiții și gușații/ Bîlbâiți cu gura plină sunt profeții astei nații./

Probabil, în curând va trebui inventată (câtă dreptate avea Sîrbu!) - o nouă disciplină juridică - victimologia, opusă criminologiei. Dacă în criminologie se încearcă depistarea, dovedirea și pedepsirea criminalului, în victimologie se vor depista și pedepsi victimele care se ascund, care tac. Care refuză să se autodenunțe. Fiindcă trăim într-o epocă de infern, în care criminalii apar la tv, sunt cunoscuți de toată lumea. Ei trăiesc bine, fac politică, business, își promovează copiii, se plimbă prin lume și în final ajung pensionari onorabili. În schimb, victimele lor - cine le mai știe, cine le mai caută? Cine le mai numără?

Șansa noastră, îmi spune un prieten, este aceea ce a re-naște în conștiința românească a "Timpul armoniei sociale sătești" - păstrat prin Maramureș, Bucovina - invocat de Constantin Noica, și care acum apune încet. Discursul lui Hellwig, - singurul important de la cel al Regelui Mihai în fața Parlamentului - face apel la patriotism și modelul de conservatorism social-creștin ca resurecție și regenerare a țării, dar și a elitelor care trebuie să găsească un loc de frunte țării noastre în concertul continental și mondial. Universitățile trebuie să cultive patriotismul și să stimuleze studenții să gândească și în cheia răspunsului românesc la ceea ce se întâmplă în societatea europeană/internațională. Fără dar și poate, este utilă sincronia cu Occidentul, dar teza ,,formelor fără fond" pare să se suprapună peste realitățile interne de azi. Este clar că trebuie găsit resortul unei solidarități europene bazată pe baza de cultură și civilizație comună legată de res publica christiana, dreptul roman, experiența greacă clasică, fondarea idealistă a Pieței Comune, enunțată de Monnet, Schumann, De Gasperi, sau Spaak (astăzi, nu mai există lideri europeni de talia lor, dar nici măcar de anvergura lui Kohl, Delors, Lubers,de Michelis).

Renașterea satului românesc este și trebuie să fie o lucrare a poporului român asupra lui însuși, zi de zi, iar noi, asemeni celor care se întorc "acasă, în sat" avem datoria să facem în așa fel, încât să putem contribui frumos la aceast

Octavian Hoandra