• Tweet

Fără îndoială că diplomația a devenit altceva decât ceea ce obișnuia să fie, iar dreptul internațional trebuie reinventat. O ultimă dovadă în acest sens ne-a oferit-o ambasadorul SUA în România, Excelența Sa Adrian Zuckerman.

În loc să își exprime îngrijorările și îndemnurile în dialog direct cu Ministerul Afacerilor Externe al țării în care este acreditat, acesta o face printr-un editorial dat publicității pe pagina electronică a ambasadei. De asemenea, în loc să se refere la teme care privesc relațiile bilaterale româno-americane, domnia sa dă indicații statului român în legătură cu politica pe care trebuie să o ducă atât în raporturile cu un stat terț, cât și în privința celor de comerț internațional. Mai mult încă, spre a da șanse cât mai mari de punere în operă a directivelor sale, ambasadorul intervine în lupta politică internă din România, respectiv dintre partidele românești, distingând între cele „nocive", ce trebuie excluse din jocul democratic, și cele „merituoase", care trebuie să rămână la putere pentru totdeauna.

Nu știu cu ce a greșit MAE român de nu mai este socotit ca interlocutor legitim al ambasadei americane, așa cum o prevede Convenția de la Viena referitoare la relațiile diplomatice dintre state. Fapt este că numita ambasadă se vede obligată și se crede îndreptățită să abandoneze canalele diplomatice pentru a se adresa instituțiilor statului prin apeluri publice. Nu știu nici ce speră ambasadorul procedând ca un fel de agent electoral care conferă alegerilor politice din România caracter geopolitic: cine votează PNL, votează cu SUA; cine votează PSD, votează cu China! (Deși Congresul PSD a cam rezolvat această problemă, făcând ca indiferent cu cine votăm, tot dl Zuckerman să câștige.). Ceea ce este remarcabil este faptul că editorialul ambasadorului american ne oferă câteva informații de primă importanță. Mă voi referi doar la ele, fără a analiza descrierea făcută de acesta regimului politic chinez sau prognoza sa (cam îndoielnică) privind „avantajele economice" ale expulzării firmei Huawei de pe piața românească.

Prima informație la care mă refer se găsește în următoarea frază: „Eforturile Președintelui Iohannis de a încheia munca începută acum 30 de ani și de a curăța România de ultimii baroni roșii și moștenirea lor coruptă sunt lăudabile." Prin urmare, avem de a face cu o muncă începută în 1990 și care este susținută de SUA. Se înțelege că susținerea nu este una de dată recentă, ci a fost continuă de-a lungul perioadei menționate. În toată această perioadă, în România au existat așa numiți „baroni roșii" care au tot fost lichidați, opera istorică respectivă apropiindu-se de sfârșit. Cine au fost „baronii roșii"? Nu pot crede decât că au fost purtătorii „ciumei roșii". (Doamne, cât de ciudat sună în gura unui evreu validarea unei lozinci naziste!) Cum asta este eticheta pusă de dreapta neo-fascistă principalului partid al stângii democrate, PSD, rezultă că la el face referire ambasadorul și lichidarea lui o dorește.

Din ultimii treizeci de ani, doar timp de vreo cincisprezece România a fost guvernată, însă, de forțe politice de stânga - în principal FDSN/PDSR/PSD, dar și PD. Este greu de crezut că „baronii roșii" care au format guvernele respective au muncit pentru „a curăța România" de ei înșiși. Și totuși, dl Zuckerman, care știe ce spune, vorbește de treizeci de ani. Cine a dus atunci această luptă vreme de trei decenii bătute pe muchie? Pe cine a „lăudat" SUA că lupta, pe când la guvernare erau numiții baroni? Evident, grupările de dreapta, dar nu numai ele. Cu alte cuvinte, din 1990 încoace, în vreme ce formal avea relații cu guvernele oficiale de stânga ale României, SUA a sprijinit dărâmarea acestora. Și astăzi se felicită pentru a fi făcut o treabă bună, care așteaptă doar desăvârșirea. Cum au fost lichidați „baronii roșii" de treizeci de ani încoace? Dl ambasador ne oferă un indiciu clar: România a fost curățată de „baronii roșii" odată cu sau, mai bine zis, prin lupta dusă împotriva „moștenirii lor corupte". Avem astfel confirmarea că eradicarea corupției nu a fost o țintă, ci un instrument pentru anihilarea unor persoane având o anumită identitate ideologică - respectiv cea de stânga, tradițional marcată prin culoarea roșie.

Că încă de la începutul anilor 1990 un număr însemnat de juriști și de activiști civici români au fost instruiți în SUA asupra felului în care trebuie construit „statul de drept" în România, este deja cunoscut și recunoscut. Că rolul principal în transmiterea modalităților de abordare a „curățeniei" l-a avut FBI, care a continuat apoi să acorde „asistență de specialitate" nemijlocit prin oamenii săi trimiși în România, este, de asemenea, știut. Fostul ambasador american, Hans Klemm, a recunoscut-o public, în repetate rânduri. În anul 2019, ministrul justiției, Ana Birchall, o adevărată „iapă troiană" strecurată, la insistențele ambasadorului SUA la UE, Gordon Sondland, în „citadela roșie" a Guvernului Dăncilă, urma să plece la Washington pentru a primi o „foaie de parcurs" privind întărirea luptei împotriva „baronilor corupți", desigur „roșii". Căci a fi „roșu" înseamnă a fi „corupt" și a fi „corupt" înseamnă a fi „roșu". Nu-i așa?!

Ceea ce ne mai comunică ambasadorul Zuckerman este că lupta împotriva „baronilor roșii" uniți cu „moștenirea coruptă" nu viza nici victoria asupra lor într-un concurs politic loial și nici readucerea lor în slujba cetății după eventuala trecere printr-un proces de recuperare / reeducare, ci aneantizarea lor, distrugerea lor totală, eliminarea lor definitivă, lichidarea lor irevocabilă, ca adevărate elemente antisistem. De aceea se și recomandă curățirea imediată a ultimelor lor urme. Ce poți spune? Un frumos exemplu de democrație pluralistă oferită de țara care cândva se mândrea cu bipartizanatul său și clama rolul de lider al lumii libere și democrate.

Însumând, rezultă că imediat după încetarea Războiului Rece și retragerea Rusiei sovietice din Europa Centrală și de Est, SUA, încălcând normele de drept internațional, a intervenit în România pentru a lichida liderii politici de stânga. Lichidare nu în sensul morții biologice (deși moartea fizică a unora a fost accelerată ca urmare a tratamentului aplicat), ci în cel al morții civile. Și în rândul acestor lideri trebuie să îi includem - atât timp cât în România dimensiunea socială a politicului s-a unit cu cea națională, ducând nu numai la confuzia forțată între „roșu" și „corupt", ci și la cea între „roșu" și „patriot", respectiv între „patriot" și „corupt" - și pe membrii altor partide decât cele declarate de stânga (precum PNȚCD) care au promovat atitudini suveraniste. Este pentru prima oară când un reprezentant oficial al SUA recunoaște acest lucru.

După toate criteriile și teoriile relațiilor internaționale, asemenea acțiuni sunt inamicale și ilegitime. Or, se sperie gândul că acesta a fost comportamentul față de România al unui stat pe care ni l-am dorit amic, căruia i-am fost loiali și în care am avut toată încrederea. Din această perspectivă, editorialul lui Adrian Zuckerman, având credibilitatea unui text scris de cel mai înalt reprezentant oficial al SUA în România, dă o cumplită lovitură la chiar rădăcina parteneriatului strategic româno-american. Deși îmi vine greu, prefer să cred că ambasadorul, mânat de cine știe ce interese obscure (cel mai probabil comerciale), a mințit.

O a doua informație importantă oferită de ambasadorul Zuckerman este sintetizată în următorul text: „Mașina de propaganda comunistă chineză a făcut eforturi mari asupra României și a susținut că Huawei este prinsă în "războiul comercial" dintre Statele Unite și China. Nu este. Statele Unite nu încearcă să conducă decizia spre o firmă sau alta. Statele Unite nu vor avea însă încredere într-un aparat străin agresiv, care să supravegheze fiecare aspect al vieții noastre."

Așadar, problema nu este comercială, ci politică. Mai mult decât atât, problema politică izvorăște din ideologie, iar nu din geografie. O afirmă clar ambasadorul Zuckerman care ne îndeamnă „să întâmpinăm revoluția 5G, nu Revoluția culturală". Cu alte cuvinte, furnizată de firmele chineze, tehnologia 5G este purtătoarea unei „revoluții culturale" care perpetuează, nu doar prin nume, maoismul; evident în forma corporatistă a acestuia, folosită de actualul regim comunist de la Beijing ca instrument al expansiunii la scară mondială. Nu tehnologia îl îngrijorează pe editorialist, ci furnizorul ei. Soluția ar fi, deci, schimbarea / evitarea furnizorului (chinez).

Dacă este așa, editorialistul diplomatic ne spune că SUA, stat în numele căruia vorbește, are în vedere reideologizarea relațiilor internaționale, așa cum era pe vremea Războiului Rece. Pentru cei mai vârstnici dintre cititori ideea trezește zâmbetul. În anii 1980, SUA pleda pentru dezideologizarea relațiilor internaționale, cu scopul de a submina astfel puterea sistemului mondial comunist. Evident, URSS era cea care se opunea unui asemenea demers. Astăzi URSS nu mai există, iar SUA, superputerea supraviețuitoare a ordinii mondiale bipolare, arătând semnele senilității, pledează în favoarea ideologizării, cu speranța ca astfel să frâneze ascensiunea Chinei; care, comunistă potrivit numelui, respinge un atare demers exact așa cum o făceau americanii pe vremea lui Brejnev, dar și a lui Mao și a „revoluției culturale" chineze.

Dincolo de zâmbet, observația serioasă privește faptul că România nu este interesată în reluarea Războiului Rece. Mai ales dacă asta ne întoarce chiar la situația de dinaintea Actului Final de la Helsinki, din 1975, care a dezideologizat cel puțin relațiile comerciale (coșul doi). Desigur, China nu este semnatară a documentului convenit în capitala Finlandei, dar spiritul acestuia a dominat „destinderea" la nivel mondial, permițând, până la urmă, chiar dacă pentru o scurtă vreme, victoria democrației și a drepturilor omului (coșul trei), nu numai în emisfera nordică, ci la scară globală. Românii au câștigat din „destindere"; ei au totul de pierdut prin revenirea la „încordarea" subsecventă împărțirii lumii pe criterii ideologice.

Mărturisirea dlui Zuckerman mai pune în lumină și un alt aspect esențial. Tehnologia 5G, digitalizarea în general, noua revoluție tehnologică, în afara căreia nimeni nu are cum rămâne, poate fi folosită pentru controlul politic al celor care o achiziționează, de către cei care o furnizează. Cumpărătorul intră astfel într-o relație de dependență față de cel de la care obține tehnologia.

Prin urmare, dacă România, în loc să cumpere de la chinezi, cumpără de la americani, devine dependentă de SUA. Editorialistul ne atrage atenția că singura noastră libertate ar fi aceea de a ne alege stăpânul. Or, mulțumind pentru avertisment, răspunsul nostru ar trebui să fie că nu suntem interesați de dominație străină, indiferent de unde vine aceasta, și că, deși ne dorim sincer parteneriatul / alianța cu SUA, nu vrem să avem SUA de stăpân, chiar dacă împărtășim aceleași valori.

Teoria neo-conservatoare pleacă de la premisa că valorile aflate la baza organizării interne a unui stat îi circumscriu și comportamentul în relațiile externe. Este ceva adevăr în asta. Teoria realismului politic spune, însă, că, indiferent de organizarea internă, orice stat va acționa, înainte de orice, pentru a-și spori puterea față de celelalte state. Ultimele două decenii ne-au adus numeroase și dureroase dovezi că în concursul dintre cele două teorii, în practică, cea din urmă are întâietate. Teza caracterului unic și universal al sistemului de valori a fost adesea folosită de statele care și-au putut-o permite, pentru schimbarea regimurilor politice din statele-țintă, fără ca aceasta să ducă la îmbunătățirea situației populației locale, ci la creșterea profitului corporațiilor producătoare de armament, energie, medicamente, tehnologie de vârf etc. și, desigur, la menținerea unei ordini globale favorabile acestora.

Istoria ne-a mai arătat că statele își modifică în timp setul de valori care le-a calibrat regimul politic și sistemul de guvernare. China lui Deng și SUA lui Trump (la concurs cu SUA „statului subteran") sunt exemple revelatorii în această privință. Cum să ne dotăm, atunci, cu infrastructuri de comunicații sensibile în funcție de valorile statului unde furnizorul își are sediul, când acel sistem se poate schimba ulterior, inclusiv prin deplasarea sediului într-un alt stat?!

„Președintele Trump a ales libertatea" - ne-o spune Adrian Zuckerman. Ceea ce implică, pe de o parte, că, sub președinția lui Donald Trump, SUA ar dori ca și partenerii săi să fie liberi (fapt care, dacă ne ghidăm după comportamentul ambasadorilor americani, nu este tocmai evident), dar, pe de altă parte, că înainte libertatea nu a fost valoarea aleasă de administrațiile americane nici în raporturile cu cetățenii proprii, nici în cele cu străinătatea. Ce ne facem dacă ne trezim în viitor cu administrații americane mai puțin atașate de libertate? Lucru valabil și în cazul altor state de la firmele cărora am achiziționa fructele revoluției tehnologice.

Devoalând asemenea aspecte, dl Zuckerman ne convinge că, în realitate, nu are nici o importanță de la cine obținem tehnologia, abuzurile cu caracter politic eventual comise de furnizor, în indiferent ce scopuri străine de interesele beneficiarului, putând fi evitate, în primul rând, prin garanțiile juridice incluse în contractele de achiziție, în al doilea rând, prin măsurile de siguranță cu caracter tehnologic procurate ca accesoriu al tehnologiei de bază și, în al treilea rând, prin acorduri internaționale facilitate de un mediu global dezideologizat, în care destinderea ia locul încordării.

O atare concluzie rămâne valabilă chiar dacă, printr-un exces menit a acoperi obiectivele comerciale ale încercării sale editoriale, Adrian Zuckerman ne atrage atenția că nici ipoteza concurenței comerciale dintre SUA și China, pe care cea dintâi încearcă să o tranșeze cu arme politice, nu are cum fi exclusă. Astfel, enumerând firmele care ar putea lua cu succes locul Huawei în România, ambasadorul SUA omite să le menționeze tocmai pe cele americane (respectiv, pe CISCO, de care se pare că are legate multe interese, inclusiv personale).

O asemenea amnezie a intereselor comerciale americane este mult prea ostentativă ca să fie și autentică. Tocmai apelând la asemenea trucuri, predate în primele luni ale cursurilor de dezinformare, în încercarea de a ne face să credem că banii sunt ultimul lucru care îi interesează pe americani, editorialistul ne îndreaptă atenția, cu involuntară subtilitate, asupra împrejurării că aceștia sunt chiar obiectul interesului lor prim. (Cum să eviți o asemenea concluzie se învață în etapele mai târzii ale cursurilor amintite. Redactorii de texte ai ambasadei ori au lipsit la acele lecții ori trebuie trimiși la reciclare.)

Aceasta fiind situația, nu putem decât înțelege că, spre binele nostru, inclusiv pentru securitatea noastră cibernetică, avem nevoie de creșterea concurenței ofertanților străini pe piața românească, iar nu reducerea acesteia și limitarea libertății ei. Susținerea liberei concurențe în relațiile internaționale și teoretizarea avantajelor acesteia pentru dezvoltarea tuturor, au fost printre primele lecții ale globalizării pe care o Americă în ascensiune le-a dat lumii întregi. Acum ambasadorul SUA pledează pentru distorsionarea concurenței. Să fie oare pentru că America a ajuns o putere decadentă?

Pentru toate aceste dezvăluiri nu putem fi decât recunoscători ambasadorului Adrian Zuckerman, a cărui carieră de editorialist se arată a fi promițătoare. Cu o asemenea convingere, mă gândesc a-i sugera trei teme pentru viitoarele editoriale: a) despre ridicarea obligativității vizelor de călătorie în SUA pentru români; b) despre fondurile, creditele și garanțiile de stat americane oferite ca stimulent pentru companiile americane care vor să investească în România; c) despre legarea cheltuielilor pentru înarmarea României, ca membru al NATO (celebrul 2%), de veniturile bugetare obținute de statul român din redevențele și impozitele plătite de corporațiile americane care realizează profituri în România. Sunt convins că aceste editoriale ne vor fi noi surse de neprețuită inspirație.

Adrian Severin