• Tweet

Pe 21 martie, în faţa catedralei ortodoxe ruseşti „Sfânta Treime" din Ierusalim a avut loc un eveniment de susţinere a Ucrainei: au participat reprezentanţi principalii lideri politici şi religioşi ai organizaţiilor reprezentate pe Pământul Sfânt, reuniţi într-o pledoarie comună împotriva distrugerilor şi morţii aduse în Ucraina de agresiunea militară rusească.

O iniţiativă al cărei sens depăşeşte stricta dimensiune a unui eveniment cu valoare strict legată de viaţa internă a bisericilor, fiind promovată de Centrul ecumenic pentru dezvoltare durabilă, de arhiepiscopul Pierbattista Pizzaballa, Patriarhul latin al Ierusalimului, de Rabinul Rassou Arousi, preşedintele Comisiei Marilor Rabini din Israel pentru dialogul cu Vaticanul, de Şeicul Hassan Abu Galion din Rabat, de Rabbi David Sosen, Catolicosul Arhiepiscop al Ierusalimul, de episcopul emerit anglican Suheil Dawani. O enumerare de prezenţe care, cel puţin la nivel simbolic, demonstrează că a apărut urgenţa transmiterii către Moscova a unui mesaj foarte special în condiţiile nevoii de învăţare a uneia dintre cele mai noi şi cumplite lecţii pentru comunitatea creştină la acest început de mileniu.

Conducătorilor Rusiei anului 2022 i se adresează acelaşi mesaj la milă, îndurare, compasiune şi de respectare a valorilor vieţii umane şi valorii civilizaţiei formulat exact în aceiaşi termeni în care erau redactate, tot la Ierusalim, tot din partea întregii comunităţi a lidilor spirituali, apelurile disperate către jihadiştii din ISIS care aneantizau una după alta bisericile şi comunităţile creştine din zonele pe care le luau în stăpânire în Orientul Apropiat.

Poate aţi uitat, dar vocea cea mai virulentă care se ridica atunci îndemnând lumea creştină la luptă pentru apărarea coreligionarilor supuşi unor morţi atroce în spectacolele sinistre regizate de cei din ISIS pentru a trimite imaginea suferinţei extreme, omul care promitea că se va garanta protecţia comunităţilor creştine împotriva asaltului barbariei dezlănţuite era Vladimir Vladimirovici Putin, cel care se prezenta drept eroul unificator al revirimentului creştin în faţa terorii fundmentalismului islamic şi tragediilor produse de Războiul Sfânt declanşat de jihadişti..

Oricât de dramatic sună aceste cuvinte, ce avem acum în Ucraina arată că, pe modelul evoluţiilor fanatice ale jihadului fundamentalist, o regiune a Europei, profund reprezentativă pentru valorile crştinismului practicant într-o lume a valorilor spirituale în disoluţie, este afundată într-un teribil şi nemilos conflict în care actorii din teren sunt, larg majoritari, închinători la biserici creştine funcţionale dar şi perfect incapabile să schimbe sau să zăgăzuiască cursul atrocităţilor.

Sunt cinci mari Biserici ale lui Cristos care-şi binecuvântează acum credincioşii din spaţiul vopsit cu sânge al Ucrainei: avem ortodocşii din vest, cei care recunosc autoritatea Patrarhatului ecumenic de la Constantinopole; apoi, de partea cealaltă a frontului, în est, credincioşii care recunosc autoritatea Patriarhatului moscovit; avem greco-catolicii, comunitate influentă şi cu rădăcini şi puternice tradiţii culturale; în fine, avem comunitatea catolică, prezenţă activă şi constantă care a modelat o parte importantă a istoriei mai vechi şi mai noi a Ucrainei. Peste toţi, acum, se revarsă bombardamentele şi atacurile fioroase declanşate de creştinii veniţi din marea ţară creştină a Rusiei, prezentată ca simbolizând "Noua Romă", factorul care va determina noile carcateristici ale creştinismului biruitor, pogorând deasupra omenilor semnele adevăratelor valori ale unei ortodoxii înţelese ca forma superioară şi ultimă a iubirii şi compasiunii întru Cristos.

Şi în teren, oare ce avem? Cel puţin câteva răspunsuri stranii. Cum este cel dat de Maria Matskievici de la Institutul de Sociologie al Academiei Ruse de Ştiinţe care ar spus că "" o mare parte a populaţiei din Rusie...consideră războiul din Ucraina drept unul "sfânt"...ca un război al Rusiei împtriva restului lumii".

Asta este una dintre marile teme ale propagandei de război a Rusiei lui Putin, susţinută de poziţia înaţilor prelaţi ai Bisericii Ruse în frunte, evident, cu Patriarhul Kiril, cel care a vorbit despre activitatea lui Putin ca fiind "un miracol dat de Dmnezeu". Cel mai important este însă faptul că Biserica ortodoxiei ruse a argumentat de mai multe ori în favoarea unei teze pe care cred că şi dumneavoastră aţi auzit-o nu arareori: lupta Bisericiii cea adevărate este, punând în faţă conceptul apărării familiei tradiţionale, împotriva Occidentului cu valorile sale de putreziciune morală şi comportamentelor sociale deviante, a tentativelor de a impune, inclusiv în sistemele şcolare, legislaţii care să acorde protecţia necesară minorităţilor sexuale, etc. În acest context, avem două probleme care apar. Şi cu siguranţă că sunt foarte importante deoarece pot avea consecinţe de durată.

Prima problemă, din punctul meu de vedere, este că lumea creştină - şi în special cea ortodoxă - asistă cu stupefacţie la o demonstraţie imposibil de tăgăduit: pe timp de război se diminuează apână la dispariţie puterea de influenţă a liderilor religioşi din toate comunităţile asupra turmelor pe care le păstoresc pe timp de pace. Nu le mai ascultă nimeni mesajele de pace, apelurile la mediere, rugăminţile şi slujbele solemne, toate rămase, din nefericire, doar la stricta valoare de gesturi simbolice. Cum este, spre exemplu, apelul Papei Francisc către Patriarhil Kiril căruia-i reaminteşte că "Biserica foloseşte limbajul lui Isus, nu pe cel al politicii". Degeaba, complet degeaba asemenea mesaje sau chemări cum a adresat şi Rev.Christian Krieger, preşedintele Conferinţei Europene a Bisericilor care vorbea despre "tăcerea asurzitoare" cu care Patriarhul Kiril al Rusiei înconjoară tragediile provocate "de acest război neprovocat declarat de ţara dvs împotriva altei ţări, casă a milioane de creştini, creşti ortodocşi din turma care vă aparţine".

Asta este partea politicoasă din prima dimensiune de probleme. A urmat, aşa cum era firesc, intrarea clericilor ortodocşi în domeniul bătăliei deschise, folosind armele clasice ale excomunicării. Iată mesajul clar, ferm şi concis al Mitopolitului Iosub din Biserica ortodoxă din Georgia: "Orice prelat care sprijină acţiunile Rusiei este un eretic şi nu are nimic de-aface cu Ortodoxia".

Pe cale de consecinţă, dacă apare acuzaţia de erezie, drumul se deschide larg spre o extindere dramatică a situaţiei conflictuale din Ucraina: de acum înainte, pot să se afle în luptă, fiecare sub protecţia crucii sale şi având în frunte echipa sa de preoţi creştini din dotare, echipe de "acevăraţi credincioşi" şi altele de "eretici". Caz în care orice poate fi permis pentru a impune, inclusiv prin folosirea forţei extrem, valorile pentru care este bine şi moral să lupţi până la capăt, fără milă şi fără remuşcări.

Astea sunt consecinţele deja vizibile ale instrumentalizării valorilor religioase întru folosul politicienilor şi al folosirii lor de minţile cazone ale generalilor dornici să aplice conform lecţiile învăţate la şcolile militare despre cele mai bune metode de a ucide adversarul. Sub umbra crucii, din nou şi din nou, sunt chemaţi să galopeze călăreţii morţii, cu apetitul lor neistovit de a pregăti sosirea apocalipticilor, poate nu atât de departe cât ne-am închipuit.

Singura speranţă este că popoarele creştine şi-au păstrat capacitatea de solidaritate şi empatie, dovadă modul în care au fost primiţi refugiaţii din zonele de conflict. Dar universul lor de refirnţă se distruge pe zi ce trece, odată cu instalarea unor foarte adânci rădăcini ale urii inter-confesionale şi radicalizării mesajelor ruseşti.

În fine, dacă tot am amintit de motive de speranţă, trebuie să amintesc şi de mesajul celor 250 de clerici ortodocşi ruşi în care cer uvcrainilor "deschidere la dialog deoarece nu există alternativă la violenţă. Doar capacitatea de a-l asculta pe celălalt poate să ne dea speranţa că ne vom scoate ţările din prăpastia în care am fost aruncaţi acum câteva zile. Fie să intrăm în Sfintele Sărbători în spiritul credinţei şi iubirii. Să înceteze războiul!".

Poate, cine ştie, ar fi bine să ne reamintim aforismul 146 formulat de Nietzsche în "Dincolo de bine şi rău": "Cel care se luptă cu monştrii trebuie să se ferească să nu devină el însuşi un monstru. Dacă priveşti prea mult într-o prăpastie, prăpastia priveşte şi ea în tine". Oare? Cine este privitorul şi care este prăpastia? Reuşeşte vreo afurisenie, excomunicarea este oare funcţională şi poate aduce pacea prin dispariţia presupusă adversarului?

Cristian Unteanu