• Tweet

"Germanii sunt răi, foarte răi. Priviți milioanele de mașini pe care le vând în SUA". Această declarație îi aparține lui Donald Trump și a fost rostită răspicat în fața mai marilor Europei. Se adâncește astfel falia politică dintre Washington și Berlin. Consecința poate fi înrăutățirea situației din Europa. Soluția germană pare, din această perspectivă, din ce în ce mai șubredă. Iar România este în menghină.

Spusele lui Donald Trump la întâlnirea de la Bruxelles cu liderii europeni nu trebuie tratate că o glumă sau că un demers lipsit de diplomație al liderului Statelor Unite. Faptul că aprecierile legate de Germania nu sunt vorbe aruncate în vânt este demonstrat și de alte ieșiri asemănătoare ale acestuia. În timpul campaniei electorale, Donald Trump a susținut că Angela Merkel, puternicul cancelar al Germaniei și liderul greu de contestat al continentului, este nocivă în raport cu Europa. Că hegemonia instalată de Berlin este un lucru rău. Mai târziu, după ce Donald Trump a ajuns președinte, el a făcut un gest fără precedent în calitate de gazdă a Angelei Merkel la Casa Albă. De față cu floarea presei din lumea întreagă, a refuzat să dea mâna cu Angela Merkel, arătându-i, în schimb, o factură cu multe miliarde de dolari, reprezentând restanța Germaniei la capitolul eforturi comune de apărare. Iar acum, afronutul a fost și mai evident. Ce urmează?

Este limpede că Donald Trump este consecvent în raport cu Germania și Uniunea Europeană. El este iritat, atât în calitate de om de afaceri și subtil obsevator al evoluțiilor comerciale și economice la nivel global, cât și ca om politic, de presiunea extraordinară pe care Germania o pune asupra economiilor celorlalte state europene. Dar și a tendințelor expansioniste, din ce în ce mai agresive, în plan comercial, manifestate de mașinăria economică a Germaniei chiar pe teritoriul Statelor Unite. Pur și simplu el crede că a sosit momentul ca America să pună punct apucăturilor hegemonice ale Germaniei în Europa și celor expansioniste în plan economic îndreptate împotriva Statelor Unite. Probabil sau mai mult ca sigur că este extrem de iritat și de către jocul duplicitar al Germaniei fața de Federația Rusă.

Pentru a înțelege încotro s-ar putea îndrepta lumea, ar trebui ca, în prealabil, să vedem, pe scurt, cum s-a ajuns aici. După cel de-al Doilea Război Mondial, Germania era un stat divizat, cu trupe de ocupație pe teritoriul ei, cu o economie distrusă și cu o populație decimată. A fost momenutul în care Statele Unite, cu generozitate, i-au întins învinsului o mână. Germania a fost practic iertată de plata datorilor de război și, mai mult decât atât, Washingtonul a inițiat faimosul plan Marshall, prin care, în Germania, au fost pompate miliarde de dolari. Această iertare și această infuzie au revitalizat economia fostei Germanii Federale. Tot Statele Unite sunt cele care au încurajat dărâmarea Zidului Berlinului și reunificarea Germaniei.

În felul acesta, Berlinul a ajuns, din nou, unul dintre liderii mondiali. Germania este, în prezent, a treia putere economică a lumii, după China și Statele Unite. A transformat Uniunea Europeană și în special statele mai slabe ale continentului în piețe de desfacere pentru surplusul de produse realizate de societățile germane, într-o piață a forței ieftine de muncă și de exploatare, la prețuri scăzute, a materiilor prime. Chiar și criza economică declanșată în 2007-2008 a împins-o către periferia Uniunii Europene, determinându-i pe ceilalți să plătească toate costurile. Formula utilizată a fost impunerea, sub presiunea Uniunii Europene, pe care tot Germania o gestionează, a unui regim de austeritate pentru celelalte state. O vreme, Germania s-a prefăcut că împarte puterea europeană cu Franța. Dar, între timp, lucrurile s-au schimbat.

Cu Germania pe post de doctor al Uniunii Europene, această asociere a statelor continentului, profund bolnavă în prezent, nu se poate face bine. Cât timp Germania nu împarte cu ceilalți prosperitatea, în schimb impune statelor europene să suporte în mod proporțional costurile, ea se va îmbogăți, în timp ce, rând pe rând, capitulând economic și comercial, toate celelalte state europene, începând cu periferia, vor sărăci și vor deveni subordonate ale Berlinului. Există două tendințe în Europa care se bat cap în cap. Una solicită mai puțină Europa comună și pune accentul pe o dezvoltare, în viitor, a trăsăturilor specifice statelor națiune. Cealaltă tendință, în esența ei, susține că este nevoie de mai multă Europă. În paralel, există o ruptură și de altă natură. Un nucleu dur al statelor europene dorește ca, împreună cu Germania, să obțină un statut special în raport cu celelalte state.

În timp ce statele europene mai slabe, cele din sud, unele foste state din lagărul comunist, ar dori o Uniune a egalilor, în care să suporte toți costurile și să aibă toți acces proporțional la prosperitate. Europa este sfâșiată, în prezent, între toate aceste opțiuni dramatice și sfâșiată va rămâne atâta timp cât Berlinul va dori să rămână singurul arbitru. Statele Unite, pentru care Europa este cel mai important aliat politic, au nevoie de o Uniune puternică, coerentă și dispusă, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent, să participe, alături de Washington, și la uriașele costuri legate de apărare. Și, din nou, problema este Germania. În primul rând, fiindcă Berlinul a refuzat până în prezent, cu mult abilitate, să participe proporțional cu propriul PIB la cheltuielile comune de apărare ale NATO și, în același timp, s-a manifestat agresiv în plan economic și financiar nu numai față de partenerii săi europeni, ci și față de Statele Unite. Adevărul este că Germania este o economie bazată, într-un procent nemaiîntâlnit în alte state, de 40%, pe export. Toate celelalte țări, în raport cu Germania, au o balanță comercială deficitară. În sensul acesta și doar în acest sens, Berlinul cultivă globalizarea.

În altă ordine de idei, ca vârf de lance al democrațiilor de tip occidental, America dorește să fie în continuare lider în raport cu celelalte centre globale de putere. Cum ar fi, de pildă, Federația Rusă. În timp ce Germania își face, pe ascuns, propriile sale politici, ignorându-i nu numai pe ceilalți lideri ai Uniunii Europene, ci și Washingtonul. Cum, necum, iată că s-a ajuns la un punct de răscruce. În care Statele Unite au un lider nou ales - a cărui poziție nu este încă foarte bine consolidată în raport cu Congresul -, în timp ce, în Germania, abia urmează să aibă loc alegeri, Angela Merkel aflându-se în declin. Între cei doi, bătălia s-a declanșat. Și este pe viață și pe moarte. Donald Trum poate câștiga definitiv bătălia la Washington, dacă va câștiga războiul în Europa. Și la fel de adevărat este și contrariul.

În tot acest timp, România o bălmăjește. Și se pierde în lozinci de genul "să întărim parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite și să ne comportăm ca membri loiali ai unei Europe condusă hegemonic de Germania, prin Angela Merkel". Când cele două concepte se bat cap în cap, cum se întâmplă acum, un stat ca România are comportamentul unui individ buimac. Deși este cam târziu, cred că a sosit totuși momentul să alegem. Să ne definim cu claritate interesele în plan instituțional, în plan economic, în plan politic și militar și, în funcție de aceste interese, asumate nu de unul sau de altul, ci de Parlamentul României, să acționăm în raport cu toate celelalte centre de putere ale lumii. Dar dacă vom decide, până când nu va fi prea târziu, va trebui să fim conștienți că Europa nu se poate face bine cu Angela Merkel pe post de medic curant. Și nici cu Germania în rol de hegemon.

Sorin Rosca Stanescu