Și dacă ministrul și-a fracturat dinadins discursul?

Postat la: 30.03.2017 |

Și dacă ministrul și-a fracturat dinadins discursul?

Toți analiștii s-au întrebat, miercuri, cum de a fost posibil ca domnul Tudorel Toader să explice 45 de minute, cu subiect și predicat, ce grozăvii au săvârșit șefii marilor parchete, iar în final, să lase pe toate lumea cu gura căscată cu o concluzie care nu avea nicio legătură cu conținutul. De ce această prăpastie între premise și verdict? Există o ipoteză neluată până acum în calcul, conform căreia ministrul Justiției și-a fracturat intenționat discursul, oferind astfel un multiplu semnal.

Un silogism înseamnă expunerea unor premise corecte, urmate de o concluzie susținută de respectivele premise. Domnul Tudorel Toader și-a dezvoltat premisele, cu lux de amănunte, într-o demonstrație imbatabilă. După care, într-un mod extrem de abrupt, a prezentat o concluzie care se bătea cap în cap cu premisele. Oare de ce? Nu ar fi fost oare mai simplă o expunere succintă, cu argumente mult mai blânde, lipsită de acuzații dure împotriva șefului DNA și a procurorului general, și apoi concluzia că aceștia trebuie schimbați? Mă frământă, și ar trebui să ne frământe pe toți, motivul pentru care a ales să procedeze așa cum a procedat. Opinia mea este că a încercat să ne transmită câteva semnale. Nouă și altora. Celor care au urechi să audă. De ce? Care sunt aceste semnale?

Revăzând întregul discurs, am acum convingerea că expunerea, cele 19 pagini, era finalizată cu două zile în urmă. Respectiv luni. În ziua în care se încheiau cele două săptămâni pe care le solicitase Tudorel Toader. Iar apoi a așteptat două zile. Pentru a așeza dinadins, peste respectiva demonstrație, o pălărie care nu i se potrivește deloc. Și precizând cu acest prilej că, în ciuda crimelor săvârșite, procurorii șefi nu trebuie schimbați din motive de oportunitate. Pentru a înțelege mai bine lucrurile, să ne reamintim că, în urmă cu circa două săptămâni, președintele Klaus Iohannis a afirmat că nu i se va cere revocarea celor doi procurori de către ministrul Justiției. Întrebat de un reporter de unde știe, președintele României a răspuns simplu: "Știu".

Am bănuit atunci existența unui blat. Între Klaus Iohannis și Liviu Dragnea. Pentru că, nu-i așa?, și Liviu Dragnea precizase că nu se impune demiterea procurorilor șefi după ce Curtea Constituțională consatase că aceștia încălcaseră grav Constituția. Iar mai târziu, nuanțând, același Liviu Dragnea ne-a spus că va susține concluziile ministrului Justiției, indiferent care vor fi acestea. Blatul presupus a fost întărit de vizita inopinată, la ministrul Justiție, a domnului Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite la București, al cărui mandat a stat sub semnul susținerii necondiționate a doamnei Laura Codruța Kovesi. Ei bine, eu aici cred că stă întreg chichirezul.

Este posibil și cât se poate de plauzibil ca domnul Tudorel Toader, fără să fi făcut cu nimeni vreun blat, să fi construit o argumentație beton - cele 19 pagini de text - care, în mod implacabil, să oblige la concluzia și măsura revocării celor doi procurori șefi. Mai este posibil ca, în ziua respectivă, adică luni, să se fi trezit pe cap cu domnul Hans Klemm, care, într-un fel sau altul, l-a determinat să își schimbe poziția. Anterior, același Hans Klemm a discutat și cu Liviu Dragnea și cu Klaus Iohannis. Aceștia știau ce știau. Dar, până în ziua de luni, domnul Tudorel Toader nu a fost pus la curent. De luni până miercuri, acesta o fi încercat să vadă în ce ape se scaldă Dragnea sau chiar Iohannis. Iar după ce a aflat, a cedat.

Și totuși a preferat să nu își schimbe deloc analiza. A lăsat-o așa cum e. Iar când a virat-o brusc, în concluzie, a vorbit despre oportunitate, în sensul că schimbarea nu este oportună. Oportunitatea se putea referi și la contextul politic sugerat mai sus, la care poate fi adăugată reacția previzibilă a opoziției deghizată în societate civilă. Lăsând premisele așa cum erau, peste care a pus moț o concluzie contrară, motivată de oportunitate, Tudorel Toader a evitat un nou conflict interinstituțional, a reușit totuși să spună adevăruri care până acum nu au mai fost spuse, și încă într-un mod extrem de apăsat, și l-a determinat pe președintele Klaus Iohannis ca, pentru prima dată, să recunoască public autoritatea ministrului Justiției asupra procurorilor. Nu este exclus, de aceea, ca aparenta victorie împotrivă sa să fie, de fapt, otrăvită.

Sorin Rosca Stanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Și dacă ministrul și-a fracturat dinadins discursul?

Postat la: 30.03.2017 |

0

Toți analiștii s-au întrebat, miercuri, cum de a fost posibil ca domnul Tudorel Toader să explice 45 de minute, cu subiect și predicat, ce grozăvii au săvârșit șefii marilor parchete, iar în final, să lase pe toate lumea cu gura căscată cu o concluzie care nu avea nicio legătură cu conținutul. De ce această prăpastie între premise și verdict? Există o ipoteză neluată până acum în calcul, conform căreia ministrul Justiției și-a fracturat intenționat discursul, oferind astfel un multiplu semnal.

Un silogism înseamnă expunerea unor premise corecte, urmate de o concluzie susținută de respectivele premise. Domnul Tudorel Toader și-a dezvoltat premisele, cu lux de amănunte, într-o demonstrație imbatabilă. După care, într-un mod extrem de abrupt, a prezentat o concluzie care se bătea cap în cap cu premisele. Oare de ce? Nu ar fi fost oare mai simplă o expunere succintă, cu argumente mult mai blânde, lipsită de acuzații dure împotriva șefului DNA și a procurorului general, și apoi concluzia că aceștia trebuie schimbați? Mă frământă, și ar trebui să ne frământe pe toți, motivul pentru care a ales să procedeze așa cum a procedat. Opinia mea este că a încercat să ne transmită câteva semnale. Nouă și altora. Celor care au urechi să audă. De ce? Care sunt aceste semnale?

Revăzând întregul discurs, am acum convingerea că expunerea, cele 19 pagini, era finalizată cu două zile în urmă. Respectiv luni. În ziua în care se încheiau cele două săptămâni pe care le solicitase Tudorel Toader. Iar apoi a așteptat două zile. Pentru a așeza dinadins, peste respectiva demonstrație, o pălărie care nu i se potrivește deloc. Și precizând cu acest prilej că, în ciuda crimelor săvârșite, procurorii șefi nu trebuie schimbați din motive de oportunitate. Pentru a înțelege mai bine lucrurile, să ne reamintim că, în urmă cu circa două săptămâni, președintele Klaus Iohannis a afirmat că nu i se va cere revocarea celor doi procurori de către ministrul Justiției. Întrebat de un reporter de unde știe, președintele României a răspuns simplu: "Știu".

Am bănuit atunci existența unui blat. Între Klaus Iohannis și Liviu Dragnea. Pentru că, nu-i așa?, și Liviu Dragnea precizase că nu se impune demiterea procurorilor șefi după ce Curtea Constituțională consatase că aceștia încălcaseră grav Constituția. Iar mai târziu, nuanțând, același Liviu Dragnea ne-a spus că va susține concluziile ministrului Justiției, indiferent care vor fi acestea. Blatul presupus a fost întărit de vizita inopinată, la ministrul Justiție, a domnului Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite la București, al cărui mandat a stat sub semnul susținerii necondiționate a doamnei Laura Codruța Kovesi. Ei bine, eu aici cred că stă întreg chichirezul.

Este posibil și cât se poate de plauzibil ca domnul Tudorel Toader, fără să fi făcut cu nimeni vreun blat, să fi construit o argumentație beton - cele 19 pagini de text - care, în mod implacabil, să oblige la concluzia și măsura revocării celor doi procurori șefi. Mai este posibil ca, în ziua respectivă, adică luni, să se fi trezit pe cap cu domnul Hans Klemm, care, într-un fel sau altul, l-a determinat să își schimbe poziția. Anterior, același Hans Klemm a discutat și cu Liviu Dragnea și cu Klaus Iohannis. Aceștia știau ce știau. Dar, până în ziua de luni, domnul Tudorel Toader nu a fost pus la curent. De luni până miercuri, acesta o fi încercat să vadă în ce ape se scaldă Dragnea sau chiar Iohannis. Iar după ce a aflat, a cedat.

Și totuși a preferat să nu își schimbe deloc analiza. A lăsat-o așa cum e. Iar când a virat-o brusc, în concluzie, a vorbit despre oportunitate, în sensul că schimbarea nu este oportună. Oportunitatea se putea referi și la contextul politic sugerat mai sus, la care poate fi adăugată reacția previzibilă a opoziției deghizată în societate civilă. Lăsând premisele așa cum erau, peste care a pus moț o concluzie contrară, motivată de oportunitate, Tudorel Toader a evitat un nou conflict interinstituțional, a reușit totuși să spună adevăruri care până acum nu au mai fost spuse, și încă într-un mod extrem de apăsat, și l-a determinat pe președintele Klaus Iohannis ca, pentru prima dată, să recunoască public autoritatea ministrului Justiției asupra procurorilor. Nu este exclus, de aceea, ca aparenta victorie împotrivă sa să fie, de fapt, otrăvită.

Sorin Rosca Stanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE