Inadecvarea lui Mihai Eminescu Minunatei Lumi Noi

Postat la: 18.01.2023 |

Inadecvarea lui Mihai Eminescu Minunatei Lumi Noi

Se face că într-un camp residence din deșertul Bărăganului, undeva în anul de grație 2050, moare, într-o sărăcie lucie, ultimul curator al culturii naționale române.

Era închis într-un ghetou digital. Își pierduse biblioteca, casa și terenurile, pentru că nu a admis să-și zădărnicească memoria. În vremurile slăvirii lui Mihai Eminescu, era dascăl de țară. Soția sa, mare țesătoare de mileuri, se prăpădise demult. Încă mai avea pe pereții sufrageriei portretul Geniului nepereche, "Răpirea din Serai" și peștele de pus pe televizor.

Universul dintr-o coajă de nucă se unduia lacustru. Oamenii își proiectau noile ID-uri pe diafane orizonturi, altfel ca înainte personajele de film, cu toate măruntaiele la vedere, pentru că Marele și Bunul Stăpân al lumii zicea că omenirea n-are nimic de ascuns.

Fiindcă rugăciunea "Tatăl nostru" era interzisă (nici în gând nu se putea rosti, pentru că mintea era scanată de cyborgi), profesorul uitat de vreme umbla chefliu prin țarcul lui și recita "La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit. / Luminii să ne-ajungă." Se certa cu voce tare cu Albert Einstein, urlând la el că Mihai Eminescu a prezis Teoria relativității și că l-a plagiat pe poetul nepereche. La început, stăpânii frumoși ai lumii noi au zis că e nebun. Ulterior, l-au pedepsit, iar în final l-au arestat în ghetoul său particular, străjuit de device-uri.

Trebuie spus, în acele vremuri inimaginabile, iubirea, legile, firea umană, tandrețea, visările, credința, încrederea în semeni, religiile erau abolite. Toate lucrurile bune se făceau doar pentru atomizarea universului și mantelarea cromozomilor în ciorba progresului, dictat de cesolii extravagantei lumi noi.

Fiindcă obișnuia să recite și după ghetoizare versurile fostului mare poet național, în plin apogeu al mintoșeniei digitale, i s-a luat totul. Deși avertizat că uzul de memorie e o acțiune ostilă noii camaraderii din Metavers, a fost amendat de mai multe ori. Nu s-a potolit. Din creditul social n-a mai rămas cu nimic. Pedepsele noii cârmuiri inteligente l-au ruinat. A pierdut nu doar dreptul la asistență socială, ci și pilula de dinainte de moarte. Device-urile au creat în jurul hrubei sale un gard virtual, așa cum am mai spus, ghimpii ihtiozoici îl înțepau, ca în vremurile șterse din memoria hardului, spinii pe Hristos.

Mersul îi era permis doar în țarc. A protestat. Și-a cerut drepturile. Dar constituția era suprimată. Uitatul edict "de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi!" se transformase de ceva vreme în perceptul distribuit de tehnologiile asistative "toți suntem egali, doar unii sunt mai egali decât alții." Exceptați erau doar bulimiștii, hrăniții cu pastile și mâncătorii de carne sintetică, metrosexualii care se împreunau doar cu avatarurile, dansatorii pe pixeli, în lambadele Noii Orânduiri globalizate.

„Timpul e moarte, spaţiul e luptă şi mişcarea e suferinţă," avea să repete pe străzi din zicerile lui Mihai Eminescu și când refuza meniul de lăcuste, cu gust de cenușă răscoaptă. A fost neuroastenizat cu unde simpatice. Nu s-a potolit. I s-a cerut să se conformeze minunatei lumi noi. Își spunea sieși că nu vrea să se predea.

Ar fi vrut să-și revendice condiția de custode al tradițiilor naționale, dar Constituția țării sale era abolită. Nu mai existau judecători, nici măcar la Berlin. Novomodernitatea se desfășura, în acele timpuri de ani 2050, în toată splendoarea Inteligenței Artificiale. Minunata lume nouă, a uterelor legate, a caprifoilor în chip de 7 D, a lumpen-digitalilor - adevărate hoarde plutitoare pe covorașele noiilor tehnologii - viețuiau, nu trăiau. Ființa era demult ucisă.

Mihai Eminescu era anacronic. Concepția sa organicistă, de modernizare a societății, în consens cu specificul național și în acord cu tradițiile creștine, a fost invalidată de un check-viewer, noul radar de depistat anomaliile vieții în consens. Nimeni n-avea voie să pronunțe cuvântul național. Nici vorbă despre existența dascălilor, interzisă de noua normă de conviețuire.

Anomia socială era plenară. Existau mici reuniuni între prosternații la noul cult, dar și acelea se consumau prin scrieri de ideograme pe hologramele din aerul oxigenat la maxim, holistica minunatei lumi asistate de Trilobiții gadgetmenilor. Ce Einstein? Care ani lumină? Ipocritul de Eminescu? Monogamul? Veronica Micle? O perversitate a trecutului romantic. Jigojaguarii oprimau totul. Demiurgul era ce nimeni nu visa. Un astru la care muritorii de rând n-aveau voie nici măcar să-l pomenească, darmite să-l jignească, nici măcar cu o privire.

Veganii nu provocau spațiul, timpul și lupta protozoarelor pentru o viață mai bună. Trăitorii lumii de poveste leneveau. Roboții îi serveau, până și la picurătoare. La ce mai era util gândul? Totul era organizat de Marele Calif al Postadevărului. Fiindcă planul de zero carbon izbăvise în cele din urmă, toate vegetalele muriseră. Bietele de ele aveau nevoie de CO2 pentru fotosinteză. Moșul nu se astâmpăra, veac.

Dronele au descoperit, într-o dimineață, înscrisuri interzise în nisipul deșertului cotidian: „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vie iară, / căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri," urmate de trei puncte, acribia demiurgilor zilei. Ei stăpâneau, nu domneau. Ucis de laserele protonice, nu rămăseseră din Moș nicio particulă elementară. Nu care cumva vreun pătrat energetic să-l reînvie pe Eminescu, defunctul lumii vechi.

Marius Ghilezan

loading...
PUTETI CITI SI...

Inadecvarea lui Mihai Eminescu Minunatei Lumi Noi

Postat la: 18.01.2023 |

0

Se face că într-un camp residence din deșertul Bărăganului, undeva în anul de grație 2050, moare, într-o sărăcie lucie, ultimul curator al culturii naționale române.

Era închis într-un ghetou digital. Își pierduse biblioteca, casa și terenurile, pentru că nu a admis să-și zădărnicească memoria. În vremurile slăvirii lui Mihai Eminescu, era dascăl de țară. Soția sa, mare țesătoare de mileuri, se prăpădise demult. Încă mai avea pe pereții sufrageriei portretul Geniului nepereche, "Răpirea din Serai" și peștele de pus pe televizor.

Universul dintr-o coajă de nucă se unduia lacustru. Oamenii își proiectau noile ID-uri pe diafane orizonturi, altfel ca înainte personajele de film, cu toate măruntaiele la vedere, pentru că Marele și Bunul Stăpân al lumii zicea că omenirea n-are nimic de ascuns.

Fiindcă rugăciunea "Tatăl nostru" era interzisă (nici în gând nu se putea rosti, pentru că mintea era scanată de cyborgi), profesorul uitat de vreme umbla chefliu prin țarcul lui și recita "La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit. / Luminii să ne-ajungă." Se certa cu voce tare cu Albert Einstein, urlând la el că Mihai Eminescu a prezis Teoria relativității și că l-a plagiat pe poetul nepereche. La început, stăpânii frumoși ai lumii noi au zis că e nebun. Ulterior, l-au pedepsit, iar în final l-au arestat în ghetoul său particular, străjuit de device-uri.

Trebuie spus, în acele vremuri inimaginabile, iubirea, legile, firea umană, tandrețea, visările, credința, încrederea în semeni, religiile erau abolite. Toate lucrurile bune se făceau doar pentru atomizarea universului și mantelarea cromozomilor în ciorba progresului, dictat de cesolii extravagantei lumi noi.

Fiindcă obișnuia să recite și după ghetoizare versurile fostului mare poet național, în plin apogeu al mintoșeniei digitale, i s-a luat totul. Deși avertizat că uzul de memorie e o acțiune ostilă noii camaraderii din Metavers, a fost amendat de mai multe ori. Nu s-a potolit. Din creditul social n-a mai rămas cu nimic. Pedepsele noii cârmuiri inteligente l-au ruinat. A pierdut nu doar dreptul la asistență socială, ci și pilula de dinainte de moarte. Device-urile au creat în jurul hrubei sale un gard virtual, așa cum am mai spus, ghimpii ihtiozoici îl înțepau, ca în vremurile șterse din memoria hardului, spinii pe Hristos.

Mersul îi era permis doar în țarc. A protestat. Și-a cerut drepturile. Dar constituția era suprimată. Uitatul edict "de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi!" se transformase de ceva vreme în perceptul distribuit de tehnologiile asistative "toți suntem egali, doar unii sunt mai egali decât alții." Exceptați erau doar bulimiștii, hrăniții cu pastile și mâncătorii de carne sintetică, metrosexualii care se împreunau doar cu avatarurile, dansatorii pe pixeli, în lambadele Noii Orânduiri globalizate.

„Timpul e moarte, spaţiul e luptă şi mişcarea e suferinţă," avea să repete pe străzi din zicerile lui Mihai Eminescu și când refuza meniul de lăcuste, cu gust de cenușă răscoaptă. A fost neuroastenizat cu unde simpatice. Nu s-a potolit. I s-a cerut să se conformeze minunatei lumi noi. Își spunea sieși că nu vrea să se predea.

Ar fi vrut să-și revendice condiția de custode al tradițiilor naționale, dar Constituția țării sale era abolită. Nu mai existau judecători, nici măcar la Berlin. Novomodernitatea se desfășura, în acele timpuri de ani 2050, în toată splendoarea Inteligenței Artificiale. Minunata lume nouă, a uterelor legate, a caprifoilor în chip de 7 D, a lumpen-digitalilor - adevărate hoarde plutitoare pe covorașele noiilor tehnologii - viețuiau, nu trăiau. Ființa era demult ucisă.

Mihai Eminescu era anacronic. Concepția sa organicistă, de modernizare a societății, în consens cu specificul național și în acord cu tradițiile creștine, a fost invalidată de un check-viewer, noul radar de depistat anomaliile vieții în consens. Nimeni n-avea voie să pronunțe cuvântul național. Nici vorbă despre existența dascălilor, interzisă de noua normă de conviețuire.

Anomia socială era plenară. Existau mici reuniuni între prosternații la noul cult, dar și acelea se consumau prin scrieri de ideograme pe hologramele din aerul oxigenat la maxim, holistica minunatei lumi asistate de Trilobiții gadgetmenilor. Ce Einstein? Care ani lumină? Ipocritul de Eminescu? Monogamul? Veronica Micle? O perversitate a trecutului romantic. Jigojaguarii oprimau totul. Demiurgul era ce nimeni nu visa. Un astru la care muritorii de rând n-aveau voie nici măcar să-l pomenească, darmite să-l jignească, nici măcar cu o privire.

Veganii nu provocau spațiul, timpul și lupta protozoarelor pentru o viață mai bună. Trăitorii lumii de poveste leneveau. Roboții îi serveau, până și la picurătoare. La ce mai era util gândul? Totul era organizat de Marele Calif al Postadevărului. Fiindcă planul de zero carbon izbăvise în cele din urmă, toate vegetalele muriseră. Bietele de ele aveau nevoie de CO2 pentru fotosinteză. Moșul nu se astâmpăra, veac.

Dronele au descoperit, într-o dimineață, înscrisuri interzise în nisipul deșertului cotidian: „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vie iară, / căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară / Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri," urmate de trei puncte, acribia demiurgilor zilei. Ei stăpâneau, nu domneau. Ucis de laserele protonice, nu rămăseseră din Moș nicio particulă elementară. Nu care cumva vreun pătrat energetic să-l reînvie pe Eminescu, defunctul lumii vechi.

Marius Ghilezan

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE