• Tweet

Asociația Procurorilor din România și Fundația Română pentru Democrație prin Drept, cu sprijinul Camerei Deputaților, au organizat Conferința Națională cu tema „Independența justiției și relațiile acesteia cu Parlamentul și Guvernul, factor decisiv în funcționarea statului de drept".

La Conferință, deschisă presei, au participat Președinții celor două Camere ale Parlamentului, personalități din conducerea autorității judiciare, conducători ai organizațiilor profesionale ale magistraților, alți reprezentanți ai societății civile, judecători, procurori, avocați, profesori universitari, foști miniștri ai justiției și membrii ai Curții Constituționale, membri ai corpului diplomatic. În acest cadru am fost invitat să vorbesc despre „independența justiției și imaginea României în lume". Nu am avut impresia că discursul meu a scandalizat distinsul auditoriu. Dimpotrivă!

La numai câteva ore de la încheierea evenimentului, pe rețelele sociale și presa on line, pornindu-se de la câteva fraze extrase din context, s-a dezlănțuit un atac furibund în primul rând împotriva mea și în subsidiar împotriva spuselor mele. Personajele abjecte, de acum bine cunoscute, care sub acoperirea unor agenții de știri on line alcătuiesc „poliția gândirii", secondați de batalioanele de asalt ale anonimilor de serviciu care mânjesc în cel mai josnic limbaj, preluat atât din retorica fascistă cât și din cea bolșevică, demnitatea celor care își permit să aibă și să afirme idei care nu le plac, au lansat asupră-mi un tir intens de sudălmi și acuzații, în locul unei eventuale critici argumentate așezând o ipocrită mânie populară.

Fiind invitat în cursul serii la un dineu, nu am putut reacționa cu promptitudinea cerută de numeroșii prieteni care mi-au transmis mesaje cerîndu-mi să stăvilesc acest puseu de primitivism isteric virtual. De fapt, m-am și bucurat să nu reacționez. Pe de o parte, pentru a-i lăsa pe agresori să își epuizeze resursele (altminteri inepuizabile) de vomă intelectuală, iar pe de altă parte, întrucât asemenea expresii nu merită nici o reacție.

Le răspund acum doar celor care m-au întrebat de ce se produce această nouă revărsare de ură aparent irațională, formulând câteva ipoteze:

i. pentru că misiunea acestor oameni, încredințată sau autoasumată, este de a semăna ură, suspiciune, dezbinare și teamă în societatea românească;
ii. pentru că atacul împotriva discursului meu este de fapt un atac împotriva magistraților liberi și în general a tuturor celor care îndrăznesc să lupte pentru o autentică independență a justiției, împotriva justițiar-populismului;
iii. pentru că se folosește orice prilej spre a face presiuni asupra judecătorilor împinși în aceste zile să mă condamne pe baza unor probe falsificate;
iv. pentru că comanditarii atacului au simțit că protectorii lor de până acum (interni și externi) le-au retras susținerea și, rămași pe cont propriu, duc cu disperare o bătălie de ariergardă;
v. pentru toate aceste motive la un loc.

Dincolo de aceste mizerii - la urma urmei așa este la „război" - și de asigurarea pe care le-o pot reînnoi tuturor, că nimic și nimeni, inclusiv sau mai ales o condamnare nedreaptă, nu mă va sili să tac, ceea ce pot declara, sub impresia puternică a dezbaterilor la care am participat ieri, ascultând în special opiniile distinșilor magistrați prezenți, este convingerea că justiția română are resursele pentru a se însănătoși și a deveni independentă, precum și că această însănătoșire poate veni în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, din interiorul ei.

Pentru conformitate prezint în continuare notele scrise pregătite pentru susținerea discursului meu, care a fost rostit liber pe o durată de aproximativ cincisprezece minute. Independența justiției și relațiile acesteia cu Parlamentul și Guvernul, factor decisiv în funcționarea statului de drept
Independența justiției și imaginea Românei în lume

1. Nu suntem aici ca să complotăm împotriva independenței justiției, ci ca să mărturisim credința noastră în principiul unei justiții independente. De aceea, nu imaginea, adică percepția altora asupra acestei independențe, trebuie să ne preocupe, ci realitatea independenței.

Or, justiția română nu poate fi mai independentă decât este statul român. Un stat cu o suveranitate îndoielnică nu poate avea decât o justiție cu o independență îndoielinică.

2. În 1994 sau 1995 a fost declanșată pentru prima oară procedura de demitere a Președintelui României. Motivul a fost un discurs al acestuia în care spunea că hotărârile judecătorești care stabileau evacuarea unor persoane din locuințe restituite foștilor proprietari, erau nedrepte și nu trebuiau aplicate. Am ținut unul dintre discursurile parlamentare principale pe această temă. Nimeni nu credea atunci că Președintele va fi demis sau că greșise destul pentru a fi demis. Cu toții credeam, însă, că independența justiției trebuie apărată și de aceea am decis să facem un asemenea gest simbolic.

În acel moment Parlamentul a fost apărătorul justiției arătând că într-o democrație veritabilă, legislativul este principalul gardian al statului de drept. Astăzi lucrurile stau altfel. Justiția este în conflict cu legislativul și își acuză apărătorul natural, în timp ce executivul continuă a spune că hotărârile judecătorești nu trebuie aplicate atunci când ignorarea lor este... oportună.

3. În discursul din 1994/1995 am vorbit despre condamnarea lui Socrate, relatată de Platon. Socrate a acceptat o hotărâre judecătorească nedreaptă pentru ca ordinea cetății să fie salvată. Am vorbit însă și despre morarul lui Friederich cel Mare care l-a făcut pe rege să renunțe la abuz amintindu-i că „mai sunt judecători la Berlin".

Judecătorii de la Berlin erau independenți nu numai pentru că regele nu îndrăznea să facă presiuni asupra lor, ci și pentru că morarul, întruchiparea omului de rând, credea că ei sunt apărătorii libertății lui în raport cu puterea politică. Astăzi ca și atunci, pentru ca justiția să fie liberă ea trebuie să fie garantul libertății iar nu călăul libertății. În România a ajuns a fi un asemenea călău.

4. Justiția este gardianul libertății iar nu gardianul dreptății. Să nu confundăm justiția cu dreptatea.

Dreptatea vine de la Dumnezeu iar nu de la magistrat. Magistratul se ocupă de justiție; adică de respectarea contractului social încheiat între oameni liberi, care au vrut să se asigure împotriva abuzului de libertate și să separe astfel inegalitatea, care este naturală, de inechitate, care este consecința derapajului moral al omului.

Magistratul care vrea să îi ia locul lui Dumnezeu nu este liber, ci este sluga Satanei.

5. Independența nu este un dat, ci un raport biunivoc. Ea se pierde sau se limitează prin acțiunea celuilalt asupra mea, dar și prin acțiunea mea asupra celuilalt. Inclusiv în materie de independență se aplică principiul acțiunii și reacțiunii din fizică. Agresorul este cu atât mai puțin liber cu cât este mai agresiv.

Politizarea justiției nu înseamnă doar supunerea ei față de voința altuia, ci și transformarea ei din putere în sine, care asigură sistemul de echilibru global al puterilor, în putere pentru sine, care are o agendă proprie promovată agresiv în opoziție cu celelalte puteri.

Puterea judecatorească este singura putere despre care se spune că trebuie să fie independentă. Ea poate fi astfel atât timp cât nu intră în concurență cu celelalte puteri. Odata intrată într-o asemenea luptă, este condamnată să piardă întrucât este nelegitimă; adică nealeasă de popor.

Independența justiției nu există decât în cadrul treimii unice și nedespărțite a democrației, statului de drept / legalității și drepturilor omului. În afara acesteia independența justiției este o iluzie. Cele trei puteri trebuie să se echilibreze una pe alta, în respect reciproc iar nu în contestare reciprocă. Ceea ce vedem astăzi în România este conflictul puterilor iar nu unitatea lor.

6. Auzim adesea maxima „Fiat justitia pereat mundus!" („Să se facă justiție / dreptate, chiar de ar fi să piară lumea!") Aceasta este ori o prostie ori o confuzie. Justiția este necesară tocmai pentru ca lumea să nu piară. Este absurd să ne dorim un stat de drept în care dreptul distruge statul și trăiește fără el. Aceasta nu înseamnă independența justiției, ci sinuciderea justiției.

7. Uităm în schimb maxima „Error communis facit jus" („Greșeala tuturor este lege"). Dacă o lege este prea des încălcată înseamnă că legea (sau interpretarea ei) este proastă iar nu societatea este rea. Dacă încălcarea legii devine un fenomen social, schimbăm legea iar nu poporul. Dacă toți suntem corupți înseamnă că nimeni nu este corupt. Dacă definiția corupției ne desemnează pe toți sau chiar și numai majoritatea ca fiind corupți, înseamnă că definiția este greșită. Comportamentul majoritar nu poate fi deviant în ordinea unei comunități.

Atât schimbarea legii cât și educarea poporului pentru a-i forma mentalități care să-i permită conviețuirea cu alte popoare, inclusiv prin adoptarea și aplicarea unor legi compatibile cu legile acestora, este misiunea legislativului și executivului iar nu a justiției. Numai în sistemele de common law justiția moralizează pentru că acolo principiul separației puterilor nu există.

De aceea importul necritic și incomplet al practicilor judiciare americane în România a produs un monstru. Nu putem prelua mecanic instituții juridice din sisteme cu tradiții culturale și istorice diferite, decât dacă lăsăm timp formei să genereze fond. Corupția este și rezultatul luării în depozit a unor instituții și valori pe care societatea nu a avut timpul să le asimileze.

8. Justiția este sau trebuie să fie independentă în raport cu executivul și legislativul dar nu în raport cu națiunea. Puterea judecătorească este una dintre puterile statului, independetă în raport cu celelalte puteri, dar nu o putere distinctă de stat și cu atât mai puțin opusă lui.

Trebuie distins între justiția națională și justiția federală. Nu putem fi în același timp magistrați români și magistrați europeni. UE are nevoie de o justiție federală. Magistrații români nu îi pot ține însă locul, decât dacă își abandonează misiunea națională.

În România s-a revenit la regimul jurisdicției consulare în formă agravată: pentru faptele săvârșite în România străinii sunt judecați de ai lor după legile lor, precum și după interesele lor naționale ridicate la rang de lege, în timp ce românii sunt judecați doar aparent de ai lor dar după legile și mai ales interesele celorlalți. În atari condiții așa zisa independență a justiției a condus la dependența națiunii sau a adâncit-o. Astfel, orice luptă pentru independența națiunii române riscă să devină și o luptă împotriva autorității judiciare române. O luptă din care justiția nu are cum ieși învingătoare.

Pentru evitarea înfrângerii ei, care nu poate fi decât simultană cu eșecul națiunii - căci justiția națională nu poate fi liberă cât timp națiunea este prizonieră -, justiția României trebuie românizată, respectiv renaționalizată. Singura busolă a justiției române trebuie să fie cea care indică direcția interesului național.

Adrian Severin