• Tweet

De ce a făcut praf Klaus Iohannis PNL? Chiar dacă sună brutal, cel mai probabil, din prostie. Şi din stângăcie. Pentru că 80% dintre acţiunile publice, mai ales în politică, sunt dictate de prostie. Aşa spun înţelepţii şi politologii foarte experimentaţi. Klaus Iohannis nu a fost niciodată un „naţional-liberal", cum nici Emil Constantinescu nu a fost vreun „ţărănist". Ne amintim că, după Emil Constantinescu, PNŢCD, care a greşit susţinându-l la preşedinţie, s-a făcut praf. Iată că şi de PNL începe să se aleagă praful, indiferent cine va fi ales la preşedinţia partidului în 25 septembrie.

Deoamdată pare greu, dacă nu imposibil de dovedit că Florin Cîţu ar fi copilul din flori al Securităţii. Chiar dacă asta ar putea explica şi dubioasa împroprietărire cu zeci de hectare de pădure. Decât, poate, dacă fostul procuror (absolvent de Drept cu 10!) Valer Marian îşi va încheia cu succes cercetările din Vâlcea. Oricum, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla PNL-ului în 25 septembrie e ca deja total compromisul Florin Cîţu să fie ales preşedintele partidului. Dar nu Florin Cîţu e cel mai bun agent electoral al PSD (apud Vasile Dâncu), ci chiar Klaus Iohannis. Deşi, probabil, involuntar.

Klaus Iohannis are toate şansele să devină membru (fie şi secret!) al PSD. Asta în cazul în care în Germania Olaf Scholz devine cancelar şi va reuşi să pună pe picioare o coaliţie integral de stânga cu Verzii (Die Grünen) şi cu Die Linke, stângiştii moştenitori indirecţi ai fostului partid comunist est-german. Die Linke (Stânga) cere ieşirea din NATO şi o alianţă cu Rusia. Criza economică în curs în toată Europa pare să sufle vânt în pupa partidelor de stânga. Vom avea în cel mult doi ani o majoritate de stânga în Parlamentul European? Asta dacă vor mai exista moneda euro şi Parlamentul European. Deja în ţările nordice flutură steagul stângii.

În Norvegia, Partidul Muncii al lui Jonas Gahrstoere a câştigat clar alegerile parlamentare, trimiţându-i în opoziţie pe conservatori, care au condus ţara din 2013, de opt ani deci. Tema principală a campaniei electorale în Norvegia a fost ieşirea din petrol, o mană extraordinară pentru această ţară de 5 milioane de locuitori, mană care e pe sfârşite. Aceşti „travaişti" vor forma o coaliţie cu Partidul de Centru, cu socialiştii şi, probabil, cu comuniştii, lăsând în opoziţie cele două partide verzi. Astfel, toate cele cinci ţări nordice (Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia, Islanda) vor fi conduse în curând de guverne de stânga.

Calculele strategilor de la Bucureşti, care gândesc în locul lui Klaus Iohannis, au fost foarte sofisticate. Au crezut că, dacă provoacă o criză guvernamentală, vor lăsa deschise toate opţiunile. La dispoziţia celui care câştigă alegerile la Berlin. Creşterea surprinzătoare în sondaje, începând din august, a social-democratului Olaf Scholz, vicecancelar şi ministru de Finanţe din partea SPD, aflat în marea coaliţie cu CDU (Angela Merkel), şi a SPD-ului i-a împins pe aceşti jalnici strategi la fabricarea unei crize politice artificiale la Bucureşti. Au făcut astfel praf fragila coaliţie „de dreapta" a PNL cu USR şi UDMR. Coaliţia nu se mai poate reface nici dacă ar câştiga în Germania creştin-democraţii. Pentru războiul din statul subteran de la Bucureşti nu există cale de întoarcere (vezi şi condamnarea surprinzătoare a lui Viorel Hrebenciuc). Klaus Iohannis şi strategii care-l manevrează sunt într-o poziţie de pat (şah) etern sau într-un şpagat hilar.

„După 16 ani la putere, Angela Merkel lasă în urma sa un peisaj politic german devastat [...]. Doamna Merkel şi-a avariat funcţia cu refuzul său de a accepta dezbaterea politică („Nu există alternativă!"), cu preferinţa sa pentru deciziile bruşte şi solitare (ieşirea din nuclear în 2011, primirea necontrolată a refugiaţilor în 2015, votul fără concertare prealabilă al legii privind căsătoriile homosexuale în 2017). Doamna Merkel a fost realeasă pe fondul unui abstenţionism de 30% în 2009 şi 2013. A practicat atât de asiduu „Marea Coaliţie" cu SPD-ul (timp de 12 ani din cei 16 cât a stat la putere), încât a accelerat substituirea guvernării prin tehnocraţie democraţiei parlamentare pe care Republica Federală o practicase până în 2005" (Édouard Husson - „Chronique du désordre allemand post-Merkel (I)", lecourrierdesstrateges.fr, 8.09.2021).

Sondajele pot fi totuşi infirmate dacă, pe model american 2020, alegerile vor fi fraudate. Acelaşi Édouard Husson, istoric, profesor al universăţilor în Franţa şi expert în politică germană, citează ironic foaia liberală Die Zeit: „Şi iată că în această situaţie incertă jurnalul Die Zeit îşi muşcă zăbala. Săptămânalul, de obicei foarte rezervat, le povesteşte cu consternare cititorilor săi că nişte informaticieni i-au arătat că e foarte uşor să manipulezi rezultatele atunci când ele sunt introduse în maşinile amplasate în birourile de vot. Ne apucă râsul mai întâi, căci acelaşi jurnal a publicat numeroase articole care explicau că n-au existat şi că nu puteau să existe fraude la ultimele alegeri prezidenţiale din America, şi asta împotriva evidenţei. Die Zeit trece de la o extremă la alta: sistemul electoral german este mult mai unificat şi mai transparent decât cel american. Şi-apoi, dacă ne gândim la posibile tentaţii de fraudare, ele ar privi aparent dorinţa unanimă a establishment-ului politic german de a împiedica AfD-ul să facă un scor prea mare. O „fraudă" care - dacă s-ar produce - n-ar displăcea deloc, în şoaptă, cititorilor lui Die Zeit" (idem).

Campania electorală pentru parlamentarele din Germania, care vor duce la formarea unui nou guvern, cu un nou cancelar, a intrat în linie dreaptă. În mai puţin de două săptămâni vom cunoaşte numele noului cancelar. Cu fiecare zi care trece, lipsiţi de aura stinsă a puterii Angelei Merkel şi cu alesul său, Armin Laschet, mare autor de gafe, CDU-CSU se duce la vale. O Germanie la stânga (cu SPD, Die Grünen şi Die Linke) va da în scurt timp şi o Europă la stânga, social-democrată şi mai ales „verde", ecologistă. Cu o accelerare a investiţiilor în economia verde şi în digital. Şi cu un LGBTQ pentru toate ţările UE.

Petru Romoşan