• Tweet

Acum mulți ani, într-o zi de Marți 5 septembrie 1967 la Lima, în fața unui public numeros, în sala de conferințe a facultății de Arhitectură, doi dintre cei mai mari scriitori ai Lumii au avut o discuție pe tema romanului sudamerican. Dialog între doi uriași scriitori, oameni care au văzut cu ochii lor ce a însemnat tragica istorie a Americii Latine - de la cazul Padilla și Pinochet, la perioada lui Fujimori la longevitatea lui Fidel Castro - notează în 2019 Juan Gabriel Vasquez, unul dintre cei care prefațează cartea, ”Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marqez Dos soledades”, apărută de curând și la noi.

Llosa spune că "O sută de ani de singurătate", celebrul roman al lui Marquez redă, de fapt "profunda alienare a omului latino-american, lipsa de comunicare care există între oameni, faptul că omul latino-american se ivește dintr-o serie de condiționări; vreau să spun - că este condamnat la nepotrivire cu realitatea și asta îl face să se simtă frustrat, mutilat, solitar."

Marquez îi răspunde, fără să-l contrazică, recunoscând că "nu s-a gândit la asta și că aceste valori sunt total inconștiente." 

Am citit acest dialog cu o oarecare perplexitate. Oare nu, și noi, suferim de această "boală" îngrozitoare, iar ceeace ne diferențiază de sudamericani este doar lașitatea, dublată de ura față de aproapele (cu tot ceeace o însoțește: turnătoria, nepăsarea, nesimțirea și lenea), care ne stăpânește ființa profundă?

Ori ne-am obișnuit "să fim cuminți" în fața unor indivizi setoși de putere, a căror prostie dublată de lene îi face nedoriți în lumea „civilă" a concurenței și care nu au șanse decât în politică? Când prostia este dublată de lene (apud sincerul Livius Ciocârlie), crește în grad și devine mediocritate. Nu se mai poate ști atunci cât i se datorează leneviei sau prostiei din ce fac, sau nu fac...

În anii 1960 și 1970, dinamica războiului rece a marcat climatul politic și diplomatic din lume. În această perioadă a avut loc o puternică revoluție politică în aproape toată America Latină.

Astfel, această climă a devenit fundalul pentru opera scriitorilor boom-ului sud-american. Mulți experți indică triumful revoluției cubaneze în 1959 ca origine a acestui boom scriitoricesc. Această revoluție, care promitea o nouă eră, a atras atenția lumii asupra regiunii și a scriitorilor săi.

Vulnerabilitatea Cubei a generat legături mai strânse cu URSS, ceea ce a condus la criza rachetelor cubaneze în 1962, când Statele Unite și Rusia erau, ca și acum, foarte aproape de un război nuclear.

Scriitorii au fost martorii regimurilor autoritare care au condus Argentina, Brazilia, Chile, Paraguay. Președintele Salvador Allende, ales în mod democratic a fost răsturnat în Chile la 11 septembrie 1973 și înlocuit cu ajutorul americanilor de generalul Augusto Pinochet, care a guvernat până în 1990.

Sub conducerea acestui dictator au avut loc, numeroase acte împotriva drepturilor omului, tortură, arestări și dispariția multor oameni nevinovați . A urmat apoi căderea generalului Perón în Argentina și represiunea brutală a gherilelor urbane din Argentina și Uruguay.

Între anii 1950 și 1975 au avut loc schimbări importante în modul în care istoria și literatura au fost influențate. Evenimentele politice din regiune au făcut ca scriitorii spațiului sud-american să fie cei care ridicau cortina lăsând dă se vadă istoria sângeroasă. Augusto Roa Bastos, Marquez, Carpentier, Llosa, Erico Verisimo, sunt scriitori proeminenți, al căror subiect predilect a fost dictatura, oamenii din aparatul care susținea dictaturile și care își distrugeau și își sărăceau conștient propriile popoare. Mulți dintre scriitorii acestei mișcări au sprijinit deschis regimul Castro.

Poate că cel mai notoriu dintre ei a fost Gabriel García Márquez. Dar și Julio Cortazar, care a oferit, de asemenea, sprijinul său public guvernului lui Fidel Castro, precum și președintelui de stânga Salvador Allende. Născut în Belgia, Cortázar a locuit în Elveția până la vârsta de patru ani, când s-a mutat în Buenos Aires. Ca și alții a început să pună la îndoială politica din țara sa. Opoziția sa publică față de președintele Juan Domingo Perón l-a forțat să-și abandoneze poziția de profesor la Universitatea din Mendoza. În cele din urmă, a plecat în exil în Franța, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții.

Totuși, câțiva scriitori au rupt, în timp, legăturile cu liderul cubanez al revoluției. Deși marea mare atenție acordată scriitorilor hispano-americani și succesului lor internațional a avut loc în anii 1960, după Revoluția Cubaneză, perioada de euforie a scăzut în 1971, an în care guvernul Castro și-a întărit linia de partid, iar poetul Heberto Padilla a fost forțat să respingă într-un document public presupusele sale opinii decadente și deviante.

Cazul Padilla a diminuat afinitatea intelectualilor hispano-americani cu Revoluția și mitul inspirat de Cuba. Unii indică acest caz drept chiar începutul sfârșitului boomului scriitorilor din America Latină. Unul dintre primii a fost Vargas Llosa. Această răsturnare în convingerile sale politice a condus chiar la hotărîrea scriitorului să candideze la președinția peruană ca liberal al aripii drepte în 1990.

Revenind în România, și analizând situația mai în larg, observăm de-a lungul istoriei sale post 1989 o presiune constantă a mai multor forme ale dictaturii, ascunse sub diverse chipuri, adaptate, cumva contextului temporal. Între timp, dictatura în genul lui Pinochet, s-a dat de trei ori peste cap, ca un Făt Frumos schimbându-și chipul și mascându-se în "neomarxismul globalist", care a invadat teritorii dinspre SUA către Europa, până în România, acolo unde popoarele n-au reușit să fie destul de atente să deslușească ce se ascunde de fapt, în spatele așa-zisei "corectitudini politice"...

Una din "stafiile" dictaturii, bântuie de un timp, deasupra României. Mai exact din momentul începerii pandemiei de Covid 19. Departamentul pentru Situații de Urgență (DSU), condus de Raed Arafat, împreună cu CNA și mai multe ONG-uri, a gândit o platformă informatică, care să supravegheze presa online, dar și bloguri și rețele sociale, pentru a găsi "fake news", surse de dezinformare și propagandă în contextul conflictului din Ucraina. De fapt, proiectul este însuși modelul dictaturii, semănând cu sistemul de control și cenzură al lui Putin, Roskomnadzor, care a interzis sau/și închis deja mai multe site-uri, publicații și posturi de radio independente din Rusia.

Înlocuiți numele de Putin și ajungeți la proiectul „independent" al lui Arafat. Raed Arafat este unul dintre cei mai puternici oameni din România, care a supraviețuit tuturor regimurilor politice din ultimii 14 ani, reușind să rămână în funcție, cuplat la putere și la banii statului, deși sub supravegherea sa au avut loc adevărate TRAGEDII, care au zguduit România. E suficient să ne amintim gestionarea pandemiei și a deciziilor incompetente și haotice luate din momentul decretării stării de urgență.

Atunci, Raed Arafat a avut funcții de mare responsabilitate în stat - funcții care i-au dat putere de decizie în angajările din spitale, ajutoarele date altor țări, hotărârea bugetului Unităților de Primiri Urgențe, transportarea cu ambulanțele, avioanele și elicopterele SMURD, conducerea comunicărilor tuturor informațiilor despre COVID-19, semnarea închiderii publicațiilor care dezinformau populația, emiterea ordonanțelor militare cu ce cazuri sunt tratate în spitale.

Adăugați Suspendarea intervențiilor medicale „non-urgente" și condamnarea la moarte a bolnavilor cronici, când mulți români cu boli cronice s-au stins în fața spitalelor închise, sau și-au pierdut ani din viață pentru că le-a fost limitat sau chiar blocat accesul la servicii medicale. Acești oameni au fost externați din spitale și trimiși acasă fără soluție. Asociațiile de pacienți estimează că numărul deceselor zilnice cauzate de cancer s-a dublat sau chiar triplat în timpul pandemiei.

Am uitat, oare,ccidentul de la Siutghiol? Atunci, intervenția echipelor de urgență în cazul prăbușirii elicopterului SMURD în Lacul Siutghiol din Constanța a fost un dezastru. Cu toate astea, la doar o săptămână de la tragedie, Raed Arafat a fost răsplătit, primind coordonarea națională a tuturor situațiilor de urgență din România.

Apoi, tragedia de la Colectiv, după care toată țara a cerut demisia lui Arafat, la acea vreme, ca și acum, responsabil pentru gestionarea situațiilor de urgență. Intervenția echipajelor, despre care Arafat a spus că „a fost în parametri", s-a dovedit o mizerie, un haos bine ascuns timp de 4 ani.

Sub semnătura lui Raed Arafat s-au făcut achiziții de echipamente și consumabile pentru spitale în pandemie. Prin încredințare directă, la prețuri uriașe, în condiții suspecte. Drept urmare, milioane de euro din banii statului român au fost aruncați către firme dubioase sau care au luat banii de avans (tot milioane de euro) fără să livreze nimic sau către produse mult supraevaluate. O atenție specială merită achizițiile IGSU din 2020 de sute de milioane de euro, de buldozere, elicoptere, drone, macarale, șalupe și chiar și un vapor, în condițiile în care în spitale lipseau echipamentele de protecție necesare în lupta cu pandemia.

Acum, Arafat a înaintat pe șest guvernului un proiect de lege prin care devine proprietarul medicinei de urgenţă din România, de pe postul de secretar de stat la MAI. Când face referire la coordonarea medicinei de urgenţă, în situaţii de urgenţă, declarându-le pe acestea ca fiind normalitatea vieții publice, consideră situaţiile de urgenţă ca reprezentând o normalitate. Ori, urgența e o situaţie excepțională. Nicăieri în lume starea de normalitate nu e cea de urgenţă.

Unde vrea Arafat să ajungă? Simplu. La puterea absolută. Cea pe care latinoamericanii o "alintau" cu numele de dictatură. Am trecut prin evenimente tragice: seceleratul turnător Băsescu, cel care a pus bazele decimării clasei politice și a capitalului românesc, prin cumplitele "Protocoale SRI-DNA". Dar, ce să vezi? Nici un scriitor român n-a părut să fie marcat în opera lui de multitudinea de vieți distruse de această sinistră mașinărie, nici de zecile de mii de ascultări ilegale, nici de distrugerea marilor personalități ale lumii medicale. Nu le-a păsat când statul subteran a construit partidul USR, condus de urmașii fostei Securități ale lui Ceaușescu.

Nici de Arafat, care alături de acești tineri neo-securiști, sexomarxiști - este cazul fostei ministrese a sănătății Mihăilă, fostulul vicepremier Dan Barna -, și de pseudoliberalii Câțu, fost premier și Orban, la fel, fost prim ministru au îndatorat România cu multe miliarde de euro, probabil pe multe zeci de ani. Și atunci, vă întrebați de ce nimeni din aceștia, cu toate probele, contractele, stenogramele apărute în presă nu sunt anchetați serios?

Cu siguranță, motivul este și acela că nu mai avem decât puțini mari scriitori, mari conștiințe, care să fi scris despre abominabilele "întâmplări" ale acestei țări, după 1989. Despre toți aceia care au sufocat dorința de libertate a poporului. Căci România a avut norocul unei eliberări și atât. Libertatea pe care o așteptam s-a transformat într-un fel foarte parșiv de dictatură a securiștilor prin urmașii acestora, și a clientelei lor financiare, care în entuziasmul general din decembrie 89 au reușit să încropească din aceiași oameni, atât putere, cât și opoziție, mimând uneori foarte prost, o democrație, care în sine nu era altceva decât o palidă copie a veritabilei democrații Occidentale, de fapt, o "democratură".

Dacă înainte de 1989 aveam scriitori de înaltă conștiință care puneau cu mari riscuri în cărțile lor "semne" mai accentuate sau chiar scriau pe față despre dictatura Securității și a lui Ceaușescu, acum acest fapt esențial lipsește cu desăvârșire, subiectele de gen rîmânând teme ale unor jurnaliști stingheri care au hotărât să-și facă meseria onest, până la capăt. Curajul scriitorului român s-a oprit la Breban, Bujor Nedelcovici, Ana Blandiana, Vasile Gogea, Buzura, Doina Cornea, Paul Goma și alții care din exil, precum Monica Lovinescu, Cioran, Ionesco, Virgil Ierunca și alții scriau și vorbeau despre dictatura din România.

Are dreptate Livius Ciocârlie, unu dintre cei mai sinceri și valoroși scriitori români, să se întrebe de ce ne lipsește sentimentul tragicului. "Pare curios că literatura unui popor cu istorie atât de tragică să fie lipsită de spirit tragic", spune acesta și câtă dreptate are... Și găsește și explicația corectă a acestei lipse. Anume, că istoria noastră e departe de a fi tragică. Fiindcă tragicul presupune tensiune, necesitatea, dar și tăria de a te sacrifica pentru un scop greu de atins. Istoria noastră este copleșitoare, nu tragică. Românii s-au simțit aproape tot timpul atât de năuciți încât n-au fost în stare de tensiuni. Iar scriitorii n-au fost, nici ei, altfel. Ce tensiune să-ți fi putut produce laudele abjecte și susținerea, în vorbe și în scris adresate unui personaj scelerat, un turnător mizerabil al Securității, care a reușit să distrugă pentru multă vreme viitorul României?

În 2011 marele scriitor argentinian Ernesto Sabato a murit la vârsta de 99 de ani. Autorul remarcabilelor volume "Tunelul" (1948), „Eroi si Morminte" (1961) și „Abaddon, exterminatorul " (1974) a primit in 1984 Premiul Cervantes, cea mai înalta distincție a literaturii de limbă spaniolă.

În același an, a prezidat Comisia națională privind dispariția persoanelor (Conadep), ale cărei scrieri despre cirmele dictaturii (1976-1983) au fost publicate in cartea „Nunca Mas". Aceasta operă a servit drept bază pentru acuzare in procesul istoric împotriva foștilor lideri ai juntei militare in 1985, adeseori denumit „Nurembergul argentinian".

Nu sper că vreun scriitor, sau mai mulți scriitori Români să poată constitui, vreodată o "Comisie națională pentru investigarea distrugerii României sub Traian Băsescu, și a victimelor Protocoalelor SRI-DNA.

Octavian Hoandră