• Tweet

E ciudat cum m-a „lovit", după atâția ani, un cuvânt japonez. În comunismul tinereții mele, prin cenaclurile și cafenelele pe care le bântuiam, Japonia literară era la modă.

Natsume Sōseki, Yasunari Kawabata, Kōbō Abe treceau din mână în mână cu acea gravitate ușor ostentativă pe care o aveam pe atunci față de cărți. Nici nu prea puteai agăța o fată dacă nu te arătai măcar puțin zdruncinat de vreun haiku. Trebuia să fii sensibil la o creangă de cireș, la o lună ivită dintre nori, la trei versuri în care ceilalți descopereau abisuri. Era aproape o probă de admitere într-o anumită lume.

I-am citit. Mărturisesc însă că nu m-au tulburat. Îi respectam, îi citeam, poate chiar vorbeam despre ei cu aerul cuvenit, dar între mine și lumea aceea rămânea ceva închis. Poate Rashōmon al lui Akutagawa, mi-a rămas în minte mai puternic. În rest, Japonia aceea admirată prin cafenelele tinereții mele nu reușise să ajungă până la mine.

Și iată că, după atâtea decenii, a făcut-o un singur cuvânt. „Ma".

Un cuvânt care nu desemnează atât lucrurile, cât ceea ce există între ele. Intervalul. Pauza. Spațiul lăsat liber. Tăcerea dintre două sunete, distanța dintre două persoane, clipa dintre un gând și începutul unei fapte. În arhitectură, nu zidurile, ci spațiul pe care zidurile îl fac posibil. Nu obiectul, ci golul care îi permite să existe.

Nu știu de ce acest cuvânt m-a cutremurat acum, când romanele japoneze ale tinereții nu reușiseră s-o facă. Poate fiindcă la douăzeci și ceva de ani eram preocupat de ceea ce urma să pun în viață, nu de spațiile pe care trebuia să le las libere în ea.

Poate că numai odată cu vârsta începi să înțelegi importanța intervalelor. A lucrurilor pe care nu le-ai spus. A răspunsurilor pe care ai avut înțelepciunea să le amâni. A oamenilor cărora le-ai lăsat loc să fie altfel decât tine. A tăcerilor care au spus mai mult decât o conversație întreagă.

Și poate tocmai de aceea cuvântul acesta japonez mi se pare astăzi atât de dureros de actual. Pentru că lumea în care trăim pare hotărâtă să desființeze orice spațiu dintre lucruri.

Cuvântul „Ma" înseamnă spațiul dintre două lucruri

Japonezii au un cuvânt, ma (間), greu de tradus printr-un singur termen. Înseamnă spațiul dintre două lucruri, dar nu un spațiu gol, inutil, rămas acolo din întâmplare. Este intervalul care le permite lucrurilor să existe cu adevărat. Pauza dintre două sunete, fără de care muzica ar deveni zgomot. Tăcerea dintre două replici, fără de care conversația ar fi doar o luptă pentru ocuparea aerului. Distanța dintre două persoane, care face posibilă apropierea fără invazie. Clipa dintre gând și faptă, în care încă mai poți să te întrebi dacă ceea ce urmează să faci trebuie într-adevăr făcut.
În arhitectura japoneză, poate că acest lucru se vede cel mai limpede. Important nu este numai zidul, stâlpul, acoperișul. Important este și ceea ce ele delimitează: spațiul în care omul poate intra, poate privi, poate respira. Golul nu este absența construcției. Este una dintre materiile ei.

Mă gândesc că tocmai această materie nevăzută am început noi s-o distrugem.

Azi, nu mai suportăm spațiile goale.

Trebuie să le umplem imediat. Cu vorbe, cu imagini, cu opinii, cu indignări, cu muzică, cu telefoane, cu breaking news, cu verdicte. Dacă apare o secundă de tăcere, scoatem telefonul. Dacă apare o îndoială, căutăm repede o certitudine gata fabricată. Dacă cineva tace înainte să răspundă, ni se pare slab sau nepregătit. Dacă nu are o opinie instantanee despre orice, devine suspect.

Am pierdut intervalul dintre a afla și a judeca. De aici pornesc multe dintre bolile timpului nostru.

Aruncăm gunoaie peste istorie până când nu se mai vede istoria. Punem peste ea sloganurile prezentului, judecățile noastre grăbite, superioritatea comodă a celui care știe cum s-au terminat lucrurile și îi condamnă pe cei care, trăindu-le, nu puteau ști. Nu mai lăsăm distanța necesară înțelegerii unei epoci. Vrem sentința înaintea cercetării.

Aruncăm gunoaie peste sentimente. Nu mai lăsăm iubirii timp să devină iubire, tristeții timp să fie tristețe, despărțirii timp să doară, bucuriei timp să se așeze. Totul trebuie comunicat, fotografiat, distribuit, comentat. Până și intimitatea pare să existe numai după ce a fost expusă. Nu mai trăim întotdeauna ceea ce simțim; uneori ne grăbim să producem dovada că am simțit.
Aruncăm gunoaie peste cultură. Între o carte și cititor nu mai lăsăm liniștea lecturii, ci introducem clasamente, vedete, promovare, scandal, succes măsurat în cifre. Muzica nu mai are nevoie de tăcerea dinaintea primei note și de tăcerea de după ultima. Imaginea trebuie imediat explicată. Cartea trebuie rezumată. Tabloul trebuie „decodat". Totul trebuie făcut repede accesibil, fiindcă ni se spune că altfel omul se plictisește.

Ori, plictiseala însăși era cândva unul dintre aceste spații fertile. Din ea se năștea o întrebare. O plimbare. O carte deschisă fără motiv. Un gând care nu folosea la nimic.

Aruncăm, desigur, gunoaie peste politică.

Acolo, dispariția intervalului este aproape totală. Între eveniment și reacție nu mai există timp. Între adversari nu mai există distanța respectului, ci numai terenul care trebuie cucerit. Între întrebare și răspuns nu mai există reflecție, fiindcă răspunsul era pregătit înainte ca întrebarea să fie pusă. Nu mai discutăm pentru a afla ceva, ci pentru a ocupa spațiul celuilalt.

Adevărata formă a agresivității contemporane nici măcar nu este violența evidentă. Este invazia.

Invadăm timpul celuilalt, liniștea celuilalt, atenția celuilalt, intimitatea lui. Îi trimitem mesaje și așteptăm răspuns imediat. Îi punem muzica noastră în urechi. Îi cerem să știe, să decidă, să se pronunțe. Îi ocupăm privirea cu reclame și mintea cu notificări. Iar el face, la rândul lui, același lucru, până când nu mai rămâne nimic între noi.

Și tocmai acel „nimic" era esențial. Era locul respectului. Fiindcă respectul presupune să nu intri până la capăt în teritoriul celuilalt. Să te oprești undeva. Să bați la ușă. Să aștepți. Să accepți că există în omul din fața ta o încăpere în care nu ai dreptul să pătrunzi.

Era și locul îndoielii. Între „știu" și „spun" exista cândva o mică distanță în care încă puteai gândi: dacă mă înșel? Între mânie și gest exista o secundă în care puteai renunța. Între ofensă și răspuns exista posibilitatea tăcerii.

Am umplut aceste spații pentru că este facil. Golul ne neliniștește. Tăcerea ne obligă să ne auzim. Îndoiala ne obligă să recunoaștem că nu suntem atât de siguri pe cât vrem să părem.

De aceea producem neîncetat zgomot.

Una dintre formele de rezistență ale omului de astăzi ar fi tocmai recuperarea acestor intervale. Să nu răspundă imediat. Să nu aibă o părere despre orice. Să poată spune „nu știu". Să termine o carte și să nu vorbească despre ea în aceeași clipă. Să asculte o bucată de muzică și să lase câteva secunde înainte de alta. Să privească un om fără să-l clasifice. Să lase trecutului distanța lui, iubirii misterul ei, culturii dificultatea ei, celuilalt tăcerea lui.

Nu zidurile fac singure o casă. O fac mai ales, spațiile dintre ele. Și, sigur, nici viața nu este alcătuită numai din lucrurile pe care le facem, le spunem, le construim și le acumulăm. O parte esențială a ei se află tocmai între ele.

În acele câteva clipe în care încă nu am răspuns.

În spațiul pe care alegem să nu-l încălcăm.

În tăcerea pe care nu ne grăbim s-o umplem.

În îndoiala pe care avem curajul s-o păstrăm.

În puținul spațiu rămas liber în noi, în care încă se mai poate respira.

Cazul Lucian Pahonțu: A tras sau nu la Revoluția din 1989?

Octavian Hoandră