• Tweet

Am demonstrat - și nu nu numai eu - existența în România a unei tendințe periculoase și care se accelerează. În esență, este vorba despre militarizarea statului. Măsurile care generează acest fenomen sunt justificate de către autori, mai mult sau mai puțin voalat, de existența unui război periculos la granițele României. Și, de fapt, situația e diametral opusă. Militarizarea statului generază în sine un pericol mult mai mare decât războiul. Militarizarea generează nu ordine, ci dezordine.

Astăzi mă voi referi la câteva dintre capcanele procesului de militarizare, prin care decidenții politici vor să schimbe statul. O fac fie și utilizând un argument, asupra căruia președintele Klaus Iohannis a insistat cu mult sârg. Referindu-se la pachetele proiectelor de legi ale siguranței naționale și încercând, într-un fel, să-și ia distanță și să se spele pe mâini, președintele României, recunoscând că știe despre ce este vorba, a afirmat că elaborarea noilor acte normative presupune un îndelungat și laborios proces. Un proces de analiză și transformare a drafturilor, în urma consultării specialiștilor din domeniu, a membrilor Executivului, a parlamentarilor și, dacă nu mă înșel, a enumerat într-un târziu și societatea civilă. Mai puțin presa. Din acel moment, cumva, batista a fost pusă pe țambal. Premierul, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, nu a mai suflat o vorbă, deși se angajase ca în câteva zile să supună aceste proiecte de legi unei analize în coaliție, unei aprobări în Guvern și apoi unei dezbateri parlamentare. E foarte bine că nu ne mai grăbim și că reacția promptă, virulentă, motivată și argumentată a presei de toate culorile a avut un efect. Și dacă tot este vorba de dezbatere, haideți să dezbatem cât se poate de frontal pe marginea avantajelor, dar mai ales pe marginea dezavantajelor create de militarizarea statului.

Emmanuel Macron, președintele Franței, a spus zilele trecute un lucru pe care l-am constatat și eu. Că sub presiunea evenimentelor din Ucraina, economiile statelor și statele în sine trec în regim de război. Începând cu raționalizarea consumului de energie și alimente și continuând cu modul în care se exercită controlul asupra rețelelor de aprovizionare și asupra mecanismelor după care funcționează economiile statelor angrenate indirect într-un conflict grav, care poate degenera într-o conflagrație mondială. Dacă nu cumva a și degenerat. Dar nici Macron, nici alte persoane care au sesizat acest fenomen nu au susținut vreun moment teza militarizării statului în formula în care ea se petrece în România. Și am să dau rând pe rând, succint, câteva exemple pe care îmi permit să le enumăr.

1). România este singurul stat european în care serviciile secrete sunt militarizate, iar controlul civil este formal sau chiar inexistent. Ca să nu mai vorbim despre controlul parlamentar. Consecința este că Palatul Cotroceni s-a militarizat și el. Aparatul administrativ al instituției prezidențiale este ocupat aproape în totalitate de oamenii serviciilor secrete. De la SIE, de la SRI și de la SPP. Consecința este că acest tip de aparat administrativ îl alimentează pe președinte cu un anumit tip de informații și îl determină să ia un anumit tip de decizii. Toate subsumându-se tendinței de militarizare dinamică a statului.

2). Capii operativi ai serviciilor secrete sunt cei mai mari dușmani ai normalizării. Adică a demilitarizării acestora. Demilitarizarea presupune control parlamentar și control civil și, mai ales, înlătură pretextul ascunderii unor acte și fapte, invocându-se jurământul și secretul militar. Dacă serviciile secrete ar fi demilitarizate, mocirla în care se scaldă mulți dintre reprezentanții acestora, mizeria și corupția pe care o generează ar deveni vizibile, ar îngrozi lumea, ar determina reacții virulente ale opiniei publice și, firește, ar fi de natură să genereze schimbări. În Ungaria, pe care unii încearcă să o demonizeze pentru că își apără cu dinții interesele suverane, conform legii serviciilor de informații, singurul serviciu militarizat este cel al Armatei.

3). Un exemplu extrem de interesant este statutul Jandarmeriei. Până în 1948, Jandarmeria Română a fost subordonată, așa cum era și firesc, Ministerului de Război. În ceea ce privește instituția Jandarmeriei, ne găsim într-o situație inversată față de ceea ce arătam în paragrafele de mai sus. Locul corect al Jandarmeriei ca instituție este în organigrama MApN. Cum se întâmplă, ca să dau doar câteva exemple, în Franța, în Italia, în Spania, în Belgia și chiar în Turcia. La noi, Jandarmeria este pusă în organigrama Ministerului de Interne, care a ajuns la nu mai puțin de 150 de mii de funcții, în timp ce Armata Română chiar acum, în vremuri de război, numără doar 77 de mii de funcții. Consecința este că, fiind pusă practic în subordinea factorului politic, Jandarmeria este silită să acționeze politic, fiind extrem de prezentă cu ocazia unor demonstrații și total absentă în mediul rural, unde, din acest motiv, siguranța cetățeanului este pusă în pericol. Trebuie să se înțeleagă bine, dacă vrem ca statul să acționeze în beneficiul cetățeanului, că Jandarmeria de aceea trebuie să fie în organigrama MApN, întrucât prin natura ei și conform principiilor de organizare, îndeplinește nu numai misiuni de ordine publică, ci și misiuni de luptă.

Dezbaterea pe tema pachetelor de proiecte de legi ale siguranței naționale în mod necesar vor continua, nu pentru că așa a sugerat bâlbâindu-se președintele României, ci pentru a evita să ajungem în impasul în care am ajuns în ceea ce privește un alt proiect important, un proiect de țară asumat în urmă cu opt ani de către Klaus Iohannis. „România educată", care a eșuat. Într-un asemenea hal, încât România nu a cunoscut în istoria ei recentă o rușine mai mare. Imaginați-vă: 40 de mii de absolvenți de liceu pur și simplu nu s-au prezentat la proba de română, unde nu au avut altceva de comentat decât o lucrare literară, pe care o știm și o visăm cu toții. „O scrisoare pierdută" de Ion Luca Caragiale.

Sorin Rosca Stanescu