• Tweet

Pe frontul ucrainean, lucrurile merg „conform planului dinainte stabilit" (aceasta era o formulă consacrată în comunicatele sovietice care relatau aterizarea misiunilor spațiale pe aerodromul de la Baikonur).

Rusia se războiește cu frâna de mână trasă așteptând ca adversarul real, Occidentul colectiv, fie să îi ofere un „pod aurit" (Goldene Brücke) pe care să iasă din conflict către o nouă arhitectură de securitate în vecinătatea sa apuseană, fie să intre în mod oficial în luptă asumându-și riscul unei confruntări directe cu arma nucleară ca ultim recurs.

În concursul cu liderul amintitului Occident, SUA, căruia UE i s-a supus fie dintr-o șiretenie păguboasă (a crezut că poate administra raporturile internaționale în favoarea sa alimentând zâzania între ruși și americani), fie de frică (i-a fost mai frică să rămână fără umbrela nucleară decât fără conducta de gaz), fie din prostie (a ignorat că rușii vor reacționa dur la un moment dat față de jocul său la două capete și că sancțiunile menite a-i ține la porțile Europei o vor lovi mai tare pe ea decât pe ei), fie din trădare, fie din toate patru la un loc, Rusia are trei atuuri:

1. s-a împăcat cu pierderea statutului de superputere mondială și a privilegiilor aferente acestuia, ceea ce mai urmărește fiind doar un loc la masa liderilor lumii multipolare;

2. populația sa este capabilă să suporte bine răul sau, cel puțin, să trăiască rău pe un termen mai lung decât americanii și vest-europenii care, loviți de decadența bunăstării, suportă rău chiar și binele;

3. aproximativ 90% din populația lumii, precum și majoritatea puterilor globale emergente (inclusiv unii dintre protagoniștii UE), chiar dacă nu simpatizează Rusia sau au unele interese divergente cu ea, simpatizează încă și mai puțin SUA, cu unipolarismul său mesianic, ori, cel puțin, se tem de o lume în care mecanismele asiguratorii pentru menținerea echilibrului puterilor este lipsit de contribuția contraponderii ruse.

O Rusie slabă, am mai spus-o de multe ori și o repet, este paradoxal mai periculoasă decât una puternică. Ursul flămând mușcă mai rău decât ursul sătul; ursul nervos este mai agresiv decât ursul calm.

Fostele puteri relevante în ordinea globală sunt frustrate și nervoase, căutând mereu revenirea, revanșa și revizuirea ordinii subsecvente declinului lor. Ceea ce face Rusia azi, dar și Marea Britanie și Germania.

Regatul Unit s-a mai calmat întrucât a fost acceptat ca un fel de navă pilot și totodată remorcă a verilor americani, într-o „relație specială cu aceștia", și-a pansat orgoliile ca lider al Commonwealth-ului și și-a mai dres economia, precum și coeziunea internă, prin accesul la fondurile UE. Acum SUA are propriile sale probleme și nu mai poate juca rolul colacului de salvare al britanicilor (nici măcar în chestiunea nord-irlandeză, vitală pentru unitatea regatului, Washingtonul nu sprijină politica Londrei), Commonwealth-ul scârțâie din multe încheieturi (mai cu seamă după moartea reginei Elisabeta a II-a și urcarea pe tron a lui Carol al III-lea), iar economia gâfâie după Brexit (cu adevărate atacuri de panică în City-ul londonez). De aceea, ultimii chiriași de la Downing Street 10 vor neapărat un război cu Rusia, cu China și, în general, cu toată lumea, evident implicând SUA, Polonia, Țările Baltice, Australia și pe toți idioții utili care, în numele unor valori de mult abandonate precum și cu prețul abandonării lor formale, par dispuși să îi câștige Perfidului Albion, la ruleta rusească, locul de concertmaistru în concertul națiunilor.

Germania, după ce și-a tras toate avantajele prin trecerea sa temporară de la doctrina Europei germane la cea a Germaniei europene, a revenit, odată cu demolarea Zidului de la Berlin, la proiectul „imperiului prietenos", succesor al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, și acum încearcă să scape de sub tutela „imperiului necesar" american, senilizat și cu misiunea istorică epuizată, susținându-i războiul cu celălalt rival strategic tradițional al său, Rusia. Berlinul încearcă să profite de conjunctura războinică astfel creată pentru a se reînarma și a-și schimba statutul de putere soft cu cel de putere hard.

Sistemul pax americana a oferit imperiilor perdante (în termeni reali, iar nu în percepția simbolică) din cel de al Doilea Război Mondial (și, fără îndoială, trebuie adăugată listei acestora Franța, precum și ceilalți succesori ai vechilor imperii coloniale dizolvate prin lucrarea convergentă a SUA și URSS) un context geopolitic în care să se bucure de stabilitate și prosperitate, precum și de o influență relativ relevantă în luarea deciziilor politice cu impact global. Emergența unor puteri asiatice (în primul rând China, dar și India), precum și a unor jucători cu potențial semnificativ la scară planetară din America de Sud și chiar Africa (precum Brazilia, Mexicul și Africa de Sud), a pus unilateralismul american, deja fragilizat după decenii de efort menit a menține capacitatea militară a SUA de a acționa eficient ca „jandarm mondial", în fața unor noi sfidări cărora nu mai are cum le face față.

Pentru puterile continentale vest europene (așadar, mai puțin insularul UK), declinul puterii americane a însemnat, pe de o parte, ocazia de a-și relua autonomia strategică, iar pe de altă parte, impulsul de a a-și promova ambițiile renăscute și a-și asigura viabilitatea autonomiei reafirmate printr-o antantă cordială cu Rusia.

Într-un atare context, cea mai bună variantă aflată la dispoziția SUA, pe lângă menținerea rolului conducător în alianța euro-atlantică, era tot asocierea cu Rusia (așa cum a gândit-o Roosevelt în lupta cu Germania nazistă), astfel încât să poată face față ascensiunii puterilor globale emergente.

Socotind, probabil, că pentru a lupta cu principalul rival strategic, China, este suficient să se bazeze pe alianțele din spațiul indo-pacific (în primul rând AUKUS), Washingtonul a preferat să facă în așa fel încât să împingă Europa germană, alias UE, în faliment, prin aruncarea ei într-un nou război cu Rusia. Sesizând tot mai clarele intenții ale vechilor aliați europeni, scăpați de amenințarea URSS, de a se rupe din legătura strategică transatlantică (nu declaraseră oare și Angela Merkel și Emmanuel Macron că SUA este o amenințare la adresa securității UE mai mare decât Rusia?!) și a fonda un parteneriat strategic euro-rus în cadrul unei Eur-Asii Mari, strategii unipolarismului american au calculat că adversitatea Rusiei este preferabilă unui nou Pact Ribbentrop-Molotov, respectiv reapariției unui bloc continental european de la Lisabona la Vladivostok, dacă nu ostil, cel puțin, în competițe cu blocul transatlantic, redus la SUA și UK.

Pe undeva, acest calcul a coincis și cu cel al protagoniștilor vest-europeni ai Europei germane. Faptul acestora de a fi urmat politica rusofobă a neoconservatorilor americani, care au transformat Ucraina într-un avanpost NATO pe frontul rusesc, front avansat până pe teritoriul statelor slave post-sovietice și apt a rupe, în termeni reali, legăturile strategice ale Rusiei cu slavii balcanici și cu mările calde (Mediterana), anulându-i tradiționala poziție dominantă din Marea Neagră, se explică și prin teama față de o antantă americano-rusă, eventual cu caracter anti-chinez, convenită peste capul lor.

Nu este exclus ca la Berlin și Paris, ba chiar și la Roma, să se fi conchis că Rusia, o fostă superputere, se simte nu foarte confortabil în fața ascensiunii chineze, China fiind principala superputere globală emergentă. Rusia pravoslavnică nu poate fi liniștită în prag de secol al Asiei, văzându-și pântecul moale din Asia Centrală sub amenințarea ofensivei noilor proiecte globaliste chineze, purtate pe un nou Drum al Mătăsii, și a ambițiilor neo-otomane ale Turciei, exprimate chiar acolo prin imperialismul cultural turcic. Iată de ce era foarte probabil ca Rusia să își dorească o alianță cu fosta ei contrapondere strategică din timpul ordinii bipolare, SUA, acum o superputere decadentă, împreună cu care să se așeze la masa negocierilor cu Asia plurală pentru o nouă ordine post-americană, inevitabil multipolară, dar nu garantat simetrică. Alianța fostelor superputeri ale secolului XX, ar fi putut negocia cu succes, cu puterile asiatice emergente, un sistem care să garanteze echilibrul puterilor într-o ordine mondială multipolară în care securitatea să fie indivizibilă.

Incapabil să adopte reformele necesare pentru a oferi UE șansa de a fi altceva decât un alt Reich german, respectiv șansa de a fi, asemenea Chinei, o superputere emergentă soft, Occidentul european colectiv, a preferat să zădărnicească apropierea americano-rusă, care ar fi lăsat-o în afara marelui joc global, folosind Ucraina pe post de măr al discordiei între SUA și Rusia. Fără a băga de seamă la propria-i sinucidere ori plănunind o eventuală întoarcere a armelor la momentul potrivit, Europa germană, respectiv Occidentul european colectiv, s-a subordonat neoconservatorilor americani (ori a mimat subordonarea) pentru a aduce SUA și Rusia în pragul unui război direct, posibil nuclear, așa încât o „Mare Europă" întinsă de la Bering la Bering, unde UE să fie doar un spațiu de tranzit pentru toate tensiunile sistemului, să nu se poată naște.

Pe fondul evoluțiilor globale, toți aceștia purtau, de fapt, o bătălie de ariergardă. Ceea ce au obținut a fost doar împingerea Rusiei spre Asia și spre Arctica, precum și facilitarea unui acord sino-turco-iranian referitor la Asia Centrală, catalizând, în context, desprinderea Arabiei Saudite de ambarasantul aliat american. Neputând avea o alianță cu puterile atlantice, favorizată de afinitățile culturale obiective (cu toate se revendică de la cultura europeană iudeo-creștină, elină și romană), urmașii celei de a Treia Rome, întorc spatele Noului Ierusalim, își redescoperă rădăcinile asiatice și calitatea de putere nordică, facilitând astfel fondarea unei ordini mondiale post-americane, falimentul UE (ieșirea UE din istorie), o sinteză culturală cu valențe geopolitice între spațiul indo-extrem oriental și cel musulman, precum și un mecanism flexibil de reglaj al concentrărilor de putere apt a garanta pacea între aliați cu antipatii reciproce (China și India, Pakistanul și India, Turcia și Iranul, Arabia Saudită și Turcia) prin menținerea echilibrului între ei.

Din actuala criză ucraineană Rusia va ieși cu securitatea națională întărită (inclusiv, dar nu numai, prin recuperarea Donbasului și Crimeii), dar și cu capacitatea de a fi în ofensivă strategică la scară globală diminuată. În aceste condiții ea își va fi câștigat, totuși, un loc influent și de necontestat la masa negocierilor viitoarei ordini globale. Victoria sa strategică asupra fostului „imperiu necesar" american va consta tocmai în faptul că va fi devenit „contraponderea necesară" într-un sistem global al multipolarismului simetric cu geometrie variabilă. Cum se va plasa SUA în această ordine rămâne de văzut. În orice caz ea va pierde întâietatea în definirea și implementarea regulilor jocului global; și odată cu ea va pierde rolul conducător întregul Occident colectiv.

Chiar dacă Occidentul euro-atlantic va prevala din punct de vedere tactic asupra Rusiei pe frontul ucrainean, el nu mai are cum câștiga victoria strategică. Pe asta s-a bazat, probabil, și Președintele Putin când a acceptat sacrificarea relației ruso-occidentale ordonând intervenția militară în Ucraina natoizată. Victora SUA în confruntarea hibridă cu Rusia din Ucraina va produce mai mari pierderi americanilor decât rușilor. Despre membrii UE nici nu mai merită să vorbim, căci ei vor pierde oricum aproape tot ceea ce se poate pierde.

Cam acestea sunt concluziile care se pot desprinde în urma Forumului economic de la Vladivostok, a Summitului Organizației de Cooperare de la Shanghai, Sesiunii 2022 a Adunării Generale a ONU de la New York sau a evoluțiilor din cadrul BRICS. În contextul schimbărilor sugerate de evenimentele menționate trebuie incluse și evoluțiile istorice apărute în relațiile Israelului cu lumea arabă, urmând spiritul acordurilor abrahamice.

Nu este vorba despre edificarea unei realități noi în pas alergător. Nici Roma nu s-a clădit într-o zi. Nu este vorba nici despre o nouă realitate ideală și fraternală, în care să se instaleze o pace eternă, aflată în afara contradicțiilor, competiției și amenințărilor. Se conturează, însă, o lume în care conflictele se vor rezolva și rezultatul competiței se va decide după alte reguli, în condițiile absenței unui jandarm mondial și a unui centru cvasiunic de putere, excluzând ideea „pământului promis" și a „mântuirii" de către un „Salvator global" care definește regulile de urmat și valorile de apărat înscrise doar de el în „tablele legii universale".

Privind harta lumii observăm cum, în timp ce Occidentul euro-atlantic plural / colectiv, narcisist, frivol și senilizat, se concentrează în confruntarea cu Rusia din Ucraina (din care, spre bucuria multora, aceasta va ieși diminuată teritorial, sub lovitura mortală a „bumerangului kosovar"), proclamându-se ca salvator global al democrației și amenințând cu sancționarea tuturor celor care nu îi urmează poruncile, un uriaș arc de cerc se cască pornind din strâmtoarea Bering spre sud, străbătând Marea Chinei, trecând prin Jakarta, pe la Capul Bunei Speranțe și Capul Horn, pentru a ajunge, incluzând Marea Caraibelor, în nordul Mexicului. Acest arc geostrategic cuprinde tot mai strâns, asemenea unui clește, amintitul Occident, pe care îl izolează tocmai pe când cel din urmă visa că îi izolează pe ceilalți.

Cum va arăta viitoarea ordine este încă greu de văzut. Ceea ce pare limpede este că, în măsura în care nimic nu se va schimba rapid în actuala stare de lucruri, ea se va proiecta fără participarea protagoniștilor vechii ordini. Nu știm încă ce va fi și ce va conta. Putem aproxima cu destulă precizie ce nu va fi și nu va conta. Nu cred că fenomenul natural al globalizării va putea fi negat. În schimb, dogma globalismului va fi repudiată. Monopolarismul nu va mai rezista. Într-o asemenea logică putem crede că suveranismul, implicând prezervarea și respectul identităților naționale, se va impune, dar nu va fi definit în contradicție cu federalismul (federațiile de state-națiune vor fi salvatoarele iar nu demolatoarele națiunilor), ci în contradicție cu globalismul imperial, globalizarea fiind multipolară.

Pe de altă parte, se poate prognoza sfârșitul consumerismului și al democrației (neo)liberale, pentru a se face loc unei vieți austere și democrației iliberale. Nu avem de ales.

România face parte azi din sfera Occidentului euro-atlantic, plural fără a fi pluralist. Ea nu participă, însă, la stabilirea politicilor acestuia și nici nu are vreo politică proprie, ghidată de interesele sale naționale, fie ele definite și în context european sau atlanticist. Istoria alianțelor sale, în curs de epuizare, precum și istoria proiectării unei noi ordini mondiale, în curs de apariție, se scurg în apatia totală a națiunii române. Românii suportă chinurile în care moare ordinea căreia îi aparțin și totodată pe cele în care se naște noua ordine, nu ca subiect, ci ca obiect al istoriei.

Cel puțin aceasta este atitudinea liderilor actuali ai României. A-i tolera în continuare înseamnă a ne asuma riscul ieșirii din istorie.

Occidentul colectiv mai are încă șansa, tot mai greu de valorificat, de a încheia pacea cu Orientul euro-asiatic pentru a reveni, lepădat de pretențiile hegemonice, la masa negocierii noii ordini mondiale. Ca membru, fie și prea puțin respectat, al familiei occidentale, România trebuie să facă presiuni asupra aliaților săi pentru a se angaja pe drumul unor astfel de negocirei și a dezescalada războiul ucrainean. Dacă nu va fi ascultată, va trebui să își ia soarta în propriile mâni și să pună interesul său deasupra intereselor aliaților săi. Ne alegem alianțele în funcție de interesele noastre, singurele eterne, iar nu interesele în funcție de alianțele noastre, totdeauna trecătoare.

Adrian Severin