Întoarcerea în zona gri

Postat la: 31.07.2016 |

Întoarcerea în zona gri

România se întoarce. Acolo de unde a plecat. În zona gri. Fix punctul geopolitic în care se afla în urmă cu un sfert de secol. Nici în căruță, nici în teleguță. Nici cu rușii și nici cu americanii. În ciuda faptului că suntem membri NATO. Și chiar parteneri de prim rang ai Statelor Unite. Cum este posibil un asemenea paradox?

Statutul de membru NATO nu mai este azi ceea ce a fost odată. L-am auzit toți pe Donald Trump, candidatul oficial al republicanilor la președinția Statelor Unite. Acesta a spus că faimosul Articol 5 din Tratat nu se activează automat. Nu este suficient ca un stat NATO să fie atacat, pentru ca Organizația să se pună, militar, în mișcare. Iar ceea ce nu a afirmat Donald Trump se află în subtext. Chiar și termenul de atac poate deveni interpretabil. Cu alte cuvinte, despre un stat atacat se poate spune oricând că, de fapt, a făcut nu știu ce și a provocat atacul. Sau că, în prealabil, el însuși ar fi atacat. Scandalos, nu?

Cu atât mai scandalos cu cât cel care face asemenea afirmații și este creditat cu șanse reale de a câștiga președinția Statele Unite este susținut de Partidul Republican. Dintre cele două partide care își dispută conducerea în Statele Unite, pentru Europa Centrală și de Est cel puțin, se estimează că Partidul Republican este cel care a avut o politică mai productivă. Mai angajată. O strategie mai clară în raport cu Moscova. În timp ce Partidul Democrat, în mod tradițional, a cam bâlbâit-o. Motiv pentru care, în covârșitoarea lor majoritate, românii din Statele Unite votează cu Partidul Republican. Dar și cu candidatul acestuia la președinție care, iată, cel puțin la nivel declarativ, ne lasă cu ochii în soare.

Nu trebuie să ne facem iluzii prea mari în eventualitatea în care va câștiga Hillary Clinton. Ea va continua această politică externă a Statelor Unite, destul de bâlbâită și de contraproductivă. În aplauzele lui Vladimir Putin. În schimb, dacă va câștiga Donald Trump și se mai și ține de cuvânt, România se întoarce glonț între tranșee. În zona gri. Acolo unde nu se poate bucura, în realitate, de niciun fel de protecție solidă legată de suveranitatea sa și nici nu se poate spune că ar putea beneficia, într-un viitor previzibil, de cel mai mic semn de simpatie din partea Moscovei.

România a fost consecventă în angajamentele ei față de NATO, în general, și față de Statele Unite, în special. A primit, în schimb, angajamente destul de ferme de solidaritate, la o adică, din partea Washingtonului. Aceste angajamente, odată cu noua administrație de la Casa Albă, nu vor mai valora mare lucru. Că așa vor sta lucrurile, o dovedește și faptul că America nu a decis să dizloce, în România, o unitate militară cât de cât semnificativă, în ciuda faptului că poziția noastră geografică și geostrategică ne recomandă drept un stat santinelă.

Și încă și mai interesant este că Statele Unite nu au exercitat niciun fel de presiuni asupra celorlalți parteneri europeni din NATO - mă refer, desigur, la puterile semnificative - pentru a dizloca, în România, unități militare. În schimb, au existat presiuni concertate și consecvente și încununate de succes în sensul ca România să își reducă dramatic propriile forțe armate și să își diminueze, în mod catastrofal, propria industrie de apărare.

Dar cea mai semnificativă realitate, ale cărei consecințe ne vizează direct, este faptul că, în timp ce Bucureștiul a rămas loial, în mod consecvent, parteneriatului cu Washington, autoritățile române, bazându-se exclusiv pe această alianță, au neglijat cu desăvârșire o politică externă activă, de natură să creeze parteneriate solide în vecinătatea imediată.

România este, astăzi, mai izolată decât oricând. Nu avem o relație solidă și pozitivă cu Ungaria. Dimpotrivă. Nu am știut să ne păstrăm relația de prietenie cu Serbia. Dimpotrivă. În raport cu Turcia, repetând mot-a-mot, fără niciun fel de nuanțare, declarațiile liderilor de la Washington, suntem pe cale să facem zob o relație, până de curând, relativ funcțională. Cu Sofia, raporturile sunt reci. În ceea ce privește Republica Moldova, nu reușim să o susținem în mod real și activ. Cu Ucraina, nu suntem nici așa, nici așa. Iar în direcția Moscovei am lătrat atât de mult, încât am ostilizat-o de-a binelea.

Așa se face că nici măcar Marea Neagră nu ne mai este prieten, dacă luăm în calcul faptul că, acolo, întreg echilibrul geostrategic a fost dat peste cap prin anexarea Crimeei de către Rusia și prin parteneriatul care se prefigurează între Rusia și Turcia. Cu conducători slabi, cu o țară în care, de fapt, deciziile nu le iau politicienii aleși de popor, ci câțiva jalnici reprezentanți ai "sistemului", România s-a întors în zona gri. Care este și cea mai periculoasă.

Sorin Rosca Stanescu

loading...
PUTETI CITI SI...

Întoarcerea în zona gri

Postat la: 31.07.2016 |

0

România se întoarce. Acolo de unde a plecat. În zona gri. Fix punctul geopolitic în care se afla în urmă cu un sfert de secol. Nici în căruță, nici în teleguță. Nici cu rușii și nici cu americanii. În ciuda faptului că suntem membri NATO. Și chiar parteneri de prim rang ai Statelor Unite. Cum este posibil un asemenea paradox?

Statutul de membru NATO nu mai este azi ceea ce a fost odată. L-am auzit toți pe Donald Trump, candidatul oficial al republicanilor la președinția Statelor Unite. Acesta a spus că faimosul Articol 5 din Tratat nu se activează automat. Nu este suficient ca un stat NATO să fie atacat, pentru ca Organizația să se pună, militar, în mișcare. Iar ceea ce nu a afirmat Donald Trump se află în subtext. Chiar și termenul de atac poate deveni interpretabil. Cu alte cuvinte, despre un stat atacat se poate spune oricând că, de fapt, a făcut nu știu ce și a provocat atacul. Sau că, în prealabil, el însuși ar fi atacat. Scandalos, nu?

Cu atât mai scandalos cu cât cel care face asemenea afirmații și este creditat cu șanse reale de a câștiga președinția Statele Unite este susținut de Partidul Republican. Dintre cele două partide care își dispută conducerea în Statele Unite, pentru Europa Centrală și de Est cel puțin, se estimează că Partidul Republican este cel care a avut o politică mai productivă. Mai angajată. O strategie mai clară în raport cu Moscova. În timp ce Partidul Democrat, în mod tradițional, a cam bâlbâit-o. Motiv pentru care, în covârșitoarea lor majoritate, românii din Statele Unite votează cu Partidul Republican. Dar și cu candidatul acestuia la președinție care, iată, cel puțin la nivel declarativ, ne lasă cu ochii în soare.

Nu trebuie să ne facem iluzii prea mari în eventualitatea în care va câștiga Hillary Clinton. Ea va continua această politică externă a Statelor Unite, destul de bâlbâită și de contraproductivă. În aplauzele lui Vladimir Putin. În schimb, dacă va câștiga Donald Trump și se mai și ține de cuvânt, România se întoarce glonț între tranșee. În zona gri. Acolo unde nu se poate bucura, în realitate, de niciun fel de protecție solidă legată de suveranitatea sa și nici nu se poate spune că ar putea beneficia, într-un viitor previzibil, de cel mai mic semn de simpatie din partea Moscovei.

România a fost consecventă în angajamentele ei față de NATO, în general, și față de Statele Unite, în special. A primit, în schimb, angajamente destul de ferme de solidaritate, la o adică, din partea Washingtonului. Aceste angajamente, odată cu noua administrație de la Casa Albă, nu vor mai valora mare lucru. Că așa vor sta lucrurile, o dovedește și faptul că America nu a decis să dizloce, în România, o unitate militară cât de cât semnificativă, în ciuda faptului că poziția noastră geografică și geostrategică ne recomandă drept un stat santinelă.

Și încă și mai interesant este că Statele Unite nu au exercitat niciun fel de presiuni asupra celorlalți parteneri europeni din NATO - mă refer, desigur, la puterile semnificative - pentru a dizloca, în România, unități militare. În schimb, au existat presiuni concertate și consecvente și încununate de succes în sensul ca România să își reducă dramatic propriile forțe armate și să își diminueze, în mod catastrofal, propria industrie de apărare.

Dar cea mai semnificativă realitate, ale cărei consecințe ne vizează direct, este faptul că, în timp ce Bucureștiul a rămas loial, în mod consecvent, parteneriatului cu Washington, autoritățile române, bazându-se exclusiv pe această alianță, au neglijat cu desăvârșire o politică externă activă, de natură să creeze parteneriate solide în vecinătatea imediată.

România este, astăzi, mai izolată decât oricând. Nu avem o relație solidă și pozitivă cu Ungaria. Dimpotrivă. Nu am știut să ne păstrăm relația de prietenie cu Serbia. Dimpotrivă. În raport cu Turcia, repetând mot-a-mot, fără niciun fel de nuanțare, declarațiile liderilor de la Washington, suntem pe cale să facem zob o relație, până de curând, relativ funcțională. Cu Sofia, raporturile sunt reci. În ceea ce privește Republica Moldova, nu reușim să o susținem în mod real și activ. Cu Ucraina, nu suntem nici așa, nici așa. Iar în direcția Moscovei am lătrat atât de mult, încât am ostilizat-o de-a binelea.

Așa se face că nici măcar Marea Neagră nu ne mai este prieten, dacă luăm în calcul faptul că, acolo, întreg echilibrul geostrategic a fost dat peste cap prin anexarea Crimeei de către Rusia și prin parteneriatul care se prefigurează între Rusia și Turcia. Cu conducători slabi, cu o țară în care, de fapt, deciziile nu le iau politicienii aleși de popor, ci câțiva jalnici reprezentanți ai "sistemului", România s-a întors în zona gri. Care este și cea mai periculoasă.

Sorin Rosca Stanescu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE