• Tweet

Nu sunt împotriva vaccinării anti Covid 19. Nu sunt nici pentru vaccinarea anti Covid 19. Sunt, însă, împotriva „covidismului", ca ideologie vizând formarea „omului nou" vaccinat. Și sunt împotriva „covidocrației", ca formă de organizare și conducere a societății prin decomunitarizare, dezumanizare și dresaj.

Sunt convins că, aflați sub amenințarea virusului SARS-CoV-2, a refuza vaccinarea presupune asumarea unui risc. Sunt convins, de asemenea, că a accepta injectarea cu un produs care nu este tocmai un vaccin, ci, mai degrabă, instrumentul unei inginerii genetice ale cărei efecte, principale și secundare, nu au fost suficient testate și pentru care nici un specialist nu poate garanta la modul absolut, implică iarăși riscuri. Riscăm și într-un caz și în celălalt. Întrebarea este: cine decide cu privire la acceptarea riscului; individul sau statul?

„OMUL NOU" - OBSESIA DICTATURILOR MILENARISTE

Nu toate dictaturile se cred chemate a înfăptui o misiune divină. Pentru unele teroarea este pur și simplu o metodă ca să îi țină pe membrii societății într-o stare de supunere. Cele mai periculoase și mai rele dictaturi sunt cele mistice, respectiv cele ale căror lideri se cred mandatați de către forțe supranaturale, aflate în comunicare cu ei pe calea revelației, sau legitimați de legile naturii, descoperite prin explorare „științifică", să îndeplinească o operă de domeniul perfecțiunii, neatinsă de rătăcirile subiective ale liberului arbitru.

Omul este o ființă imperfectă. O știm cu toții. De aceea deciziile acestuia, luate în mod liber, în afara oricărei constrângeri, sunt imperfecte. Pe cale de consecință, cetatea construită de el, ordinea lumii terestre sunt imperfecte. Pentru a ne dota cu o cetate terestră asemenea în perfecțiune cu cetatea celestă sau cu legile obiective ale naturii, este nevoie, evident, de un om perfect. Ca să îl obținem nu avem o altă posibilitate decât să transformăm omul vechi în om nou. Ceea ce înseamnă, în realitate, să ne jucăm de-a Dumnezeu sau să luăm locul naturii, ajungând să îl lipsim pe om de... umanitate.

O ordine mondială nouă, adecvată sfidărilor prezente, ca alternativă la ordinea veche, poate fi edificată și de „omul vechi". Aceasta va fi însă o altă ordine imperfectă și de aceea provizorie. Ordinea perfectă și definitivă, sau în orice caz, valabilă pe o durată de cel puțin o mie de ani, presupune apariția omului nou. Iar acesta, trebuie, la rândul său construit, de către cei care cunosc adevărul - cel revelat sau cel științific.

Cum, cel puțin pentru o vreme, oamenii vechi și oamenii noi vor coexista, între ei apare, în mod legic, un conflict care trebuie să se termine cu victoria binelui, identificat cu noul, asupra răului, identificat cu vechiul. Omul nou este superior numai întrucât poate fi comparat cu omul vechi, care este, prin definiție, inferior. Aceasta deși, o știm bine, nu totdeauna noul este mai bun decât vechiul.

Lupta dintre vechi și nou este condusă de elitele autoproclamate care reprezintă, în egală măsură, cu alura unei „preoțimi seculare", avangarda noului și brațul înarmat al înnoirii. Caracterul infailibil al adevărului pe care îl proclamă le fundamentează intransigența și exclusivismul. În realitate, așa cum o arată istoria, acești fundamentaliști furioși sunt un amestec de fanatism și escrocherie.

Așa s-a întâmplat cu iacobinii revoluției franceze, cu naziștii și cu bolșevicii; cu toții constructori de oameni noi. Așa se întâmplă azi cu cei care au făcut dintr-o viroză o ideologie și din lupta cu viroza un model de ordine socială; sau, mai degrabă, asocială ori chiar antisocială. O ordine care reclamă un om nou, vaccinat, chemat să îl izoleze, dacă nu chiar să îl lichideze pe omul vechi, inferior, nevaccinat.

INTENSIFICAREA FRICII PENTRU CONTROLUL COMPORTAMENTULUI

Și pentru ca rezistența omului vechi la transformarea în om nou să fie minimă, s-a făcut apel la un virus; adică la frica de suferință și în special la frica de moarte. În secolul luminilor, iacobinii au instituit teroarea „rațiunii" pentru a crea omul nou necesar în lupta lor cu arbitrariul puterii ce se socotea de extracție divină. În secolul marilor dictaturi, nazistă și bolșevică, omul nou s-a născut prin exacerbarea fricii față de degenerarea rasei superioare (lupta de rasă) și respectiv față de puterea opresivă a capitalului privat (lupta de clasă). În secolul globalizării integrale, lipsirea de libertate este acceptată din teama față de o viroză presupus letală.

În trecut, oamenii au murit pentru a-și câștiga libertatea. Înainte de fi câștigată prin luptă și a fi produsul negocierii pentru împărțirea puterii între locuitorii cetății și cetate, libertatea individului a fost socotită ca fiind un „drept natural", adică unul intrinsec ființei umane, fie ea creată sau rezultat al unei evoluții organice. Când s-a pus problema restricționării acestei libertăți s-a vorbit despre crearea omului nou, cu puține drepturi, cu consum controlat și adaptat la nelibertate, iar aceasta în numele obiectivității științifice. Omul nou este o creație științifică și de aceea nu numai perfectă, dar și inatacabilă. Democrațiile au exaltat dreptul natural, în timp ce dictaturile l-au negat în numele dreptului științific.

În prezent, oamenii acceptă și chiar cer politicului moartea libertății, pentru a-și câștiga câțiva ani de viață în plus, promiși de „știință". Ani pe care îi vor pierde, murind pentru reînvierea libertății pierdute sau din cauza pierderii acesteia. De fapt, moartea libertății nu este decât o metodă de grăbire a morții biologice, dorite de elitele oculte ale unei lumi suprapopulate, în care nevoile sunt egale, dar mijloacele satisfacerii lor sunt profund inegale. Unii vor muri de virus, alții de inimă rea.

Folosirea fricii pentru a controla comportamentul oamenilor, pe termen scurt duce la totalitarism, pe termen mediu, la nevroză socială și violență, iar pe termen lung la anarhie, care deschide calea tiraniei. Să sperii oamenii pentru a le controla gândirea și să folosești pandemia pentru a impune anumite reguli de conduită este o crimă. Iată de ce modul în care se pune problema vaccinării implică alegerea cu privire la felul de societate pe care ne-o dorim.

PROTECȚIE SAU DISCRIMINARE?

Oficial, pentru moment, vaccinarea nu este obligatorie. Suntem, deci, liberi a alege. Aceasta, însă, numai la prima vedere. Din momentul în care regimul juridic al omului nou vaccinat și al celui inferior nevaccinat sunt diferite, cel din urmă având libertățile restricționate, cei ce se tem de vaccin se află în dilema lui Adam care trebuia să își aleagă soția în raiul în care singura femeie era Eva.

Este diferențierea regimului libertății pe criteriul vaccinării o formă de discriminare sau una de protecție? Este ea o încălcare a Constituției României democrate, sau o simplă derogare de la regimul normal al Convenției europene pentru drepturile omului, justificată de nevoia de a-i proteja pe cetățeni în condiții de pandemie?

Până la CEDO să ne uităm la Constituția României. Din perspectiva acesteia avem de a face cu o RESTRÂNGERE NECONSTITUȚIONALĂ patentă a exercițiului unor drepturi (vecină cu abolirea dreptului).

Nu numai că asemenea restrângeri ar trebui stabilite prin lege, dar ele nu pot fi introduse sine die. Or, până în prezent, durata limitării drepturilor și libertăților fundamentale a depășit cu mult pragul prevăzut de normele constituționale și infra-constituționale, până la care statul, utilizând puterile provizoriu sporite, trebuia să se doteze cu mijloacele pentru a combate pandemia fără a mai recurge la asemenea limitări.

Chiar dacă, în anumite condiții, s-ar putea cere o derogare de la prevederile CEDO, nu se poate deroga de la prevederile Constituției României, care au prioritate față de tratatele internaționale la care România este parte. Potrivit art. 20.2 din Constituție, tratatele internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, au prioritate în raport cu dreptul intern, „cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile". Or, în speță, dreptul românesc apare a fi mai favorabil în măsura în care nu prevede restricții pe care dreptul internațional le admite.

În același sens, de pildă, dacă în dreptul internațional se admite ca restrângerea libertăților cetățenești în situații excepționale să se opereze prin orice act normativ, iar nu numai prin lege, dreptul românesc va avea prioritate întrucât îngăduie introducerea unor asemenea măsuri exclusiv prin actul de voință al puterii legislative, ca reprezentant suprem al poporului și unic legiuitor.

Pentru restricțiile despre care discutăm nu există, însă, nici măcar un temei faptic. Nu este vorba despre nici o protecție. Cine față de ce/ cine ar fi protejat? Cei vaccinați sunt protejați de vaccin. Prin urmare nu mai au nevoie de altă protecție. Dacă vaccinul nu îi protejează, înseamnă că între situația lor și a celor nevaccinați nu mai este nici o diferență și atunci aplicarea unor regimuri/ tratamente diferite este o discriminare indubitabilă și intolerabilă.

Din două una: sau vaccinul este util și de aceea ne vaccinăm scăpând de pericolul infectării prin contactul cu alții, sau vaccinul este inutil și atunci degeaba ne vaccinăm fiind în pericol chiar și în contact cu cei vaccinați.

A TE VACCINA SAU A NU TE VACCINA? ACEASTA-I ÎNTREBAREA!

Cei nevaccinați și-au luat, în exercitarea libertății lor garantate de Constituție, riscul îmbolnăvirii. Tot așa cum și vaccinații și-au luat riscul vaccinării cu un vaccin ale cărui efecte nu sunt certe, în condițiile unei perioade prea scurte de testare.

În consecință, nevaccinații acționează pe riscul lor, fără a-i pune în pericol pe cei care nu și-au asumat riscul îmbolnăvirii vaccinându-se (deci, asumându-și riscul vaccinării). Întrucât asumarea riscului este o manifestare a libertății, nimeni nu poate fi sancționat (prin restrângerea exercițiului unor drepturi) pentru a-și fi exercitat libertatea/ dreptul.

Problema protecției se poate pune, eventual, prin izolarea celor bolnavi de cei sănătoși. Există precedente în acest sens. Or, cei care nu s-au vaccinat NU sunt bolnavi. Ei sunt numai nevaccinați și nu există nici un motiv pentru a fi izolați de ceilalți oameni la fel de sănătoși.

Restricțiile aferente diferențierilor, forțate sub acoperirea „adevărului științific", dintre vaccinați și nevaccinați sunt forme indirecte și inadmisibile de limitare a dreptului de a alege liber între a te vaccina și a nu te vaccina. Această limitare se întemeiază pe ideea că statul știe mai bine decât cetățeanul ce este bine pentru el și ce nu. Iar asta pentru că statul acționează, chipurile, pe baza „științei", în numele interesului colectiv, fără nici o legătură cu subiectivismul individual, în timp ce cetățeanul se manifestă neștiințific, pe baza emoțiilor, și în numele interesului său egoist. Astfel, în lumina ideologiei covidismului, raportul de putere între stat și cetățean se schimbă în favoarea statului, iar regimul democratic de organizare a societății se înlocuiește cu unul dictatorial - covidocrația.

NEVOLNICIA GUVERNANȚILOR NU ESTE TEMEI PENTRU RESTRÂNGEREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

Unii vor susține că măsurile de diferențiere (de fapt discriminare) între oamenii sănătoși vaccinați și oamenii sănătoși nevaccinați nu au legătură cu riscul îmbolnăvirii, pe care fiecare și-l poate asuma în mod liber, ci cu nevoia de a se evita suprapopularea spitalelor.

A căror spitale? A spitalelor de stat închise potrivit directivelor UE, pentru ca românii să se trateze în clinicile private, cu precădere, străine? A spitalelor de campanie inaugurate cu mare pompă și ridicate pe banii contribuabililor, care se dovedesc a fi inutilizabile? Incompetența și corupția conducătorilor nu este prevăzută printre motivele constituționale care justifică restrângerea exercițiului drepturilor fundamentale.

Dacă, totuși, la limită, am admite că riscul suprapopulării spitalelor ar intra în conceptul nevoii de combatere a calamităților naturale și protecție a sănătății publice, încă ar trebui ca o asemenea ipoteză să fie demonstrată prin calcule probabilistice bazate pe statistici care să dovedească faptul că restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale este proporțională cu amenințarea și totodată unica soluție disponibilă, sau măcar soluția cea mai puțin costisitoare - desigur cu păstrarea cadrului democratic. Ceea ce deocamdată nu este cazul.

Evident, lipsa de argumente se va încerca a fi compensată cu falsul contra-argument că peste tot este la fel, că și alții fac la fel. În acest context, făcându-se confuzie între drepturile cetățenilor și drepturile străinilor, s-a arătat că, încă dinaintea pandemiei, în unele state nu se putea călători decât cu un certificat internaționale de vaccinare (cartea galbenă). Deci, nimic nou sub soare! De ce atâta zarvă?

Lucrurile nu stau deloc așa. În țările cu risc epidemiologic ridicat (de febră galbenă, malarie etc.) străinii nu pot intra fără cartea galbenă care atestă vaccinarea, dar cetățenii o pot face. Obligația cetățenilor de a se vaccina este o altă discuție. Aceasta ține de ordinea constituțională și de regimul de guvernare stabilit prin Constituție.

Cât despre faptul că și alte națiuni recurg la „discriminările protectoare", aceasta nu confirmă justețea discriminării, ci împrejurarea că, așa cum am scris-o cu peste un an în urmă, în ciuda aparențelor, pandemismul nu duce la revitalizarea naționalismului, ci este ultimul stadiu al globalismului. Statele, în special cele din UE, și-au închis frontierele nu pentru a face față mai bine virozei, ci pentru a dubla desocializarea impusă la nivel național cu cea transnațională; desocializarea fiind o regulă globală concepută pentru a-l forma pe omul nou, nu disciplinat, ci dresat, obiect fără identitate și libertate al unei noi ordini mondiale uniformizante și tembelizante, așezate pe baze deplin „științifice" (sic!).

Pentru a evita un asemenea deznodământ trebuie să apărăm libertatea. Inclusiv, iar acum, în primul rând libertatea de a alege între a ne vaccina și a nu ne vaccina.

Nimeni nu poate spune în deplină cunoștință de cauză și cu toată onestitatea care este varianta „corectă". Ambele sunt la fel de corecte. Statul este obligat să publice toate informațiile existente, după care să lase fiecăruia libertatea, fără constrângeri, inclusiv psihologice, și fără discriminări, de a opta pentru riscul pe care și-l asumă; și, evident, fiecare va suporta costurile acestui risc, în condițiile în care societatea ca entitate colectivă respectă și promovează atât diversitatea, cât și solidaritatea. Ceea ce presupune admiterea faptului că statul nu știe ce este mai bine pentru cetățean decât cetățeanul însuși o știe, și că binele comun nu poate și nu trebuie să fie despărțit de libertate și de umanitate.

Adrian Severin