• Tweet

Un lucru e cert: n-am să uit niciodată noaptea ”Colectiv”.  Tocmai terminasem emisiunea și-mi luasem rămas bun de la invitați. Eram în fața intrării în studiouri, și am rămas să-mi termin țigara. Era pauză de publicitate și totul era pustiu, în noapte. Deodată a apărut producătoarea mea, care m-a chemat urgent în studio. Se întâmplase nenorocirea.

Nimeni nu știa prea bine ce. Doar că era foc la un club și erau morți. Am intrat în emisie crispat. Primeam mesaje haotice pe telefon și în cască. Începeam să simt tragismul situației cu fiecare minut care trecea și cu fiecare informație primită.

Singura comparație care mi-a venit și pe care am povestit-o în direct, căutând să „fur" timp în care să realizez tabloul dramei, a fost întâmplarea în urma căreia s-a născut celebra piesă „Smoke On The Watter". Această melodie a fost inspirată dintr-un incendiu izbucnit la Cazinoul din Montreux, Elveția, la 4 decembrie 1971. Trupa Deep Purple urma să înceapă să înregistreze albumul „Machine Head" acolo, imediat după un concert al lui Frank Zappa, dar cineva a tras cu o petardă în tavan, în timpul showlui lui Frank Zappa.

Așa a pornit incendiul. Deep Purple se aflau în sală spectatori, iar Ian Gillan își amintește că focul s-a întins rapid. Zappa a oprit spectacolul și a ajutat la evacuarea spectatorilor. Deep Purple au urmărit focul dintr-un restaurant din apropiere, iar când incendiul a scăzut, un strat de fum acoperise Lacul Geneva. Această imagine i-a oferit basistului Roger Glover ideea pentru un titlu al cântecului: „Smoke On The Water", iar Gillan a scris versurile.

Filmul documentar „Colectiv" a fost nominalizat recent la două categorii ale premiilor Oscar, pentru „Cel mai bun film străin" şi pentru „Cel mai bun documentar".

Este pentru prima dată când un film românesc este nominalizat la Oscar. "Faptul că anumiți oameni refuză să citească filmul și să citească ce înseamnă, de fapt, transparență și adevăr pentru viețile oamenilor, care sunt călcate în picioare de către un stat, mie îmi zice doar două lucruri. Ori este o lipsă totală de cultură, de capacitate de a citi un film, ori este rea intenție total."

Așa justifică regizorul lipsa de apreciere a peliculei d-sale, în România. Îi înțeleg regizorului tulburarea. Sincer. Dar cred că atitudinea românilor, care nu se dau de ceasul morții în aprecierea acestui film este perfect justificată. Fiindcă de un timp, mai toate "succesele" cinematografice românești se leagă direct de câte un dezastru petrecut în țară. De la moartea unui om mutat între spitale, aiurea, până, iată, la dezastrul petrecut într-un club mizerabil.

Multor români nu le place acest film, din câte scrie presa, pentru că dă senzația că a fost făcut cu temă. Anume, pentru a face din Vlad Voiculescu - fost ministru al sănătății, un erou. "Voiculescu a luat 3-4 milioane euro și și-a făcut un film cu care candidează pe la festival pe afară. Filmul este plătit din bani publici, nu e din bani privați", declarat fostul premier, demisionar, de atunci, Victor Ponta, chiar după catastrofă. „Da, este plătit din programul național pentru susținerea cinematografiei. Problema e cu banii ăia... nu mai bine făceai o secție de arși în București sau una la Iași?"

Întrebat despre reacțiile de respingere a filmului, printre spectatorii români, reacții care spun că filmul ar fi, de fapt, despre Vlad Voiculescu, că a fost făcut ca să îl propulseze pe el, regizorul spune așa:

„Mi le explic printr-o lipsă foarte mare de cultură, în România. Filmul a fost filmat în 2016, când Vlad Voiculescu nu era un politician, era un cetățean simplu, care a fost numit ministru al Sănătății. Cumva ne așteptam la acest lucru, cunoaștem recțiile autohtone și ura care se varsă aici în orice, dar faptul că oamenii care zic așa ceva nu sunt în stare să vadă mai departe de această lozincă, să vadă că filmul ăsta arată ceva esențial prin prezența lui Vlad Voiculescu, că a fost primul omul dintr-o postură de putere a statului care a spus „nu îi puteam trata pe acești arși", asta spune ceva. A fost nevoie de un om independent, care nu e legat de mâini și de picioare de un partid, să spună acest simplu adevăr. Dacă acest simplu adevăr ar fi fost spus imediat după incendiu, ar fi murit mult mai puțini oameni.

Personal, am luat contact cu filmul în copilărie, mulțumită unei emisiuni tv., și a unei mari Doamne a celei de-a șaptea arte. Ecaterina Oproiu și "Telecinemateca". Am început să văd filme la Televiziunea Română a anilor '70 -, cu programul deloc rău, la televizorul alb-negru, așa cum erau și majoritatea filmelor. De la filme hollywoodiene, până la Fellini, Antonioni, de Sica și alți "monștri sacri" ai cinema-ului. Filme prezentate întotdeauna de minunata jurnalistă și scriitoare de teatru și literatură, Ecaterina Oproiu.

Aveam, în camera mea colecția revistei Cinema. Îmi plăcea să citesc despre filme, să le urmăresc și să mă las condus de "firul Ariadnei", depănat din ghemul Doamnei Oproiu, prin lumea minunată a filmului. Dacă azi mă mai uit la filme, o fac reluînd și redepănând vechile pelicule, de la "Ciociara" la "Hoții de biciclete", "Z" sau filmele lui Tarkovski, de la la Casablanca la cele ale lui Kristoff Kislowski, sau de la "Cetățeanul Kane", la "Cuțitul în apă", a lui Wajda, de la Fellini - "E la nave va", la "Cui i-e frică de Virginia Woolf?"

N-o să uit niciodată prezentările sale pline de umor rafinat, informațiile extraordinare, sensibilitatea și delicatețea cu care mă fermeca. Pentru mine, filmul, văzut prin "lentila" convingerilor Ecaterinei Oproiu, m-au ajutat să înțeleg ce anume înseamnă "un film valoros".

Mai târziu, când am apucar să studiez opera marii Doamne, am înțeles, și eu, că "niciodată nu a renunțat la apărarea valorilor -cum spune Vasile Morar, într un text minunat -, fundamentale, cele care definesc indestructibilitatea condiției umane pe pământ: să fii liber, să fii demn, să crezi în egalitatea morală a tuturor ființelor umane, să fii solidar cu toți cei nedreptățiți și umiliți.

De unde a învățat Ecaterina Oproiu să fie așa și nu altfel ? Onestă, mărturisește că datorează mult, foarte mult, părinților și bunicilor și multor cunoscuți, profesori, prieteni pe care i-a întâlnit în ocaziile vieții. Cei care vor avea curiozitatea de a citi" Jurnalului" ei vor regăsi, în paginile lui, admirabile portrete cum sunt cele ale lui Liviu Ciulei, Radu Cosașu, Iorgu Iordan, Marin Sorescu, Ion Popescu-Gopo, Octavian Paler, Tita Chiper și Alexandru Ivasiuc, Elvira Godeanu, Florin Piersic, Ovid Crohmălniceanu, dar și radiografia ultimelor șapte decenii de istorie românească.

Nu numai cea a cinematografiei autohtone, nu numai cea a Festivalurilor de la Cannes, transmise atât de competent și grațios ani la rând în timpul "micii liberalizări", ci și o istorie a climatului politic și social și din anii '40 de sfârșit, și din anii '50, și din anii '60-'70, dar și din anii '80 ai trecutului secol".

Ecaterina Oproiu colindă lumea largă la festivaluri și conferințe, la Paris și Roma, la Londra, Moscova sau Madrid, la Calcutta și Cairo. Este prezentă, încă de la început, la Cannes, an de an, întâlnește și cunoaște, fără nici o exagerare, mari actori și actrițe, mari regizori și critici cinematografici (de la Mastroianni la Sidney Poitier, de la Melina Mercouri la Shirley Temple, de la Daniele Delorme la Francoise Arnoul, de la Alain Resnais la Henri Chapier și mulți, mulți alții ). Și înțelege enorm. Împărtășește totul în „corespondențe" când Televiziunea Română „conta" în Europa, cam până în ‘ 79.

Însemnările ei surprind schimbările, închiderile, contorsiunile interne, trădările în prietenii, surprizele caracterelor. Tot ceea ce a apărut că Jurnal între timp în ultimii ani poate fi citit că o Cronică a societății românești în izbirea ei cu istoria. Personajele sunt aproape toți scriitorii majori, și Marin Sorescu și Augustin Buzura sau Alexandru Ivasiuc și „umbra lui salvatoare", Tita Chiper, și Titus Popovici dar și Mihnea Gheorghiu, și Zoe Bușulenga sau Iorgu Iordan de la universitate, dar și istoricul Dinu C. Giurescu, filosoful Imre Toth, biologul Emil Palade sau regizorii Gopo, Elisabeta Bostan și Alexa Visarion.

Piesa de teatru "Nu sunt Turnul Eiffel", scrisă de Ecaterina Oproiu, a avut premiera în 1964, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.Regia era semnată de Liviu Ciulei, iar în rolul principal a jucat actorul Virgil Ogăşanu.

Piesa a fost reprezentată de opt teatre româneşti, trei grupuri dramatice studenţeşti, fiind tradusă în 12 limbi şi s-a jucat în 14 ţări, între care Anglia, Austria, Belgia, Bulgaria, fosta Cehoslovacie, Finlanda, Franţa, Germania, Iugoslavia, Polonia, SUA, fosta URSS. A primit premiul Ministerului Culturii în 1965, Marele premiu la Festivalul internaţional de la Zagreb, în 1966.

Alți oameni, alte filme, alte subiecte...

"A fost nevoie de un om independent, care nu e legat de mâini și de picioare de un partid, să spună acest simplu adevăr. (anume, că arșii nu pot fi tratați în România - n.n.) Dacă acest simplu adevăr ar fi fost spus imediat după incendiu, ar fi murit mult mai puțini oameni".

Așa a spus regizorul, încercând să mascheze prezența dlui Voiculescu în pelicula d-sale, un documentar care așteaptă verdictul juriului Oscar... Numai că, deși un documentar ar trebui să spună adevărul, aici nu se întâmplă asta. "Sunt unele review-uri internaționale care spun că este unul dintre cele mai bune filme despre jurnalism, făcute vreodată". Așa o fi, oare? Răspunsul e simplu. Să ne amintim totul, așa cum a fost, în realitate.

Eram, deci, singur, în studioul Realitatea Tv, așteptând să primesc, de la producător, sau pe sms, date despre ce se întâmplase și ce se întâmpla acolo. Oamenii trimiteau, eu le citeam așteptând ca echipa de filmare a Realității să ajungă la Colectiv. Apoi au început să curgă pe ecrane scene de groază, pe care nu le mai amintesc. Dar un lucru este sigur.

Primul om care a spus clar, chiar atunci, în acea noapte, în direct, că cei arși NU POT FI TRATAȚI ÎN ROMANIA, a fost Cozmin Gușă. Și nu pentru că ar fi fost un mare specialist în medicină, ci pentru că el însuși trecuse printr-o astfel de experiență îngrozitoare. A povestit cum propriul său frate, ars în urma unui accident, a putut fi salvat DOAR pentru că a avut noroc de la Dumnezeu și Cozmin a reușit să găsescă un avion, cu care să l ducă la o clinică din Germania, în timpul cel mai scurt.

Am preluat, toți colegii apoi această temă, repetând-o de sute de ori, la toate orele și la toate emisiunile de a doua și a treia zi. Zile în care NIMENI din presă, sau din medicină sau politică n-a spus nimic despre asta. Abia mai târziu, când arșii de la "Colectiv" au început să moară unul după altul, tema "trimiterii în străinătate a arșilor" a început să se profileze pe scena publică românească și să fie susținută de media. Adevărul e, (poate află și dl. regizor!!!) că acest simplu adevăr a fost spus imediat după incendiu, dar oamenii arși au continuat să moară, în număr mare...

Nu e vorba despre orgolii, aici. Doar despre "mici corecții". Așadar: nu era nevoie de un Vlad Voiculescu să spună acest "simplu adevăr", fiindcă el a fost spus chiar în acea noapte și în fiecare oră, la jurnalele Realității Tv, în fiecare zi după aceea. Mărturie stă arhiva acelei televiziuni, dacă vreun regizor care vrea să facă un documentar, ar dori s-o consulte. Mai ales, dacă vrea să realizeze "cel mai bun documentar despre jurnalism făcut vreodată"... Dar asta nu se va întâmpla. Oamenii care fac film astăzi sunt radical altfel, iar multe din filmele făcute de aceștia sunt așa cum sunt, chiar dacă obțin premii internaționale. Cu care ne mândrim. Într-un cuvânt, nu mai suntem Turnul Eiffel.

Octavian Hoandra