• Tweet

Războiul din Ucraina a împărțit coaliția celor 40 de state care condamnă Rusia în două curente inegale numeric, dar relativ echilibrate din perspectiva forței militare de care dispun. Și influenței în plan internațional. Sunt două școli de gândire. A sosit momentul în care o decizie cardinală trebuie luată. I se fac sau nu concesii teritoriale Federației Ruse? Firește, pe seama intereselor Ucrainei.

A devenit cât se poate de clar că războiul de uzură, prelungit încă cine știe cât, va dăuna grav, pe termen mediu și lung, tuturor părților implicate și tuturor părților neimplicate. De aceea, devine din ce în ce mai presantă adoptarea unei soluții de genul „punct și de la capăt". În dezbaterea care a fost generată pe această temă, în mod transparent sau în spatele ușilor închise, s-au impus două școli de gândire, convergente până la un punct și divergente dincolo de acest punct. Convergența este dată de o opinie unanim acceptată, mă refer exclusiv la cele 40 de state, și anume că Federația Rusă a declanșat un război neprovocat, deci de agresiune împotriva Ucrainei, obiectivul real fiind dezmembrarea acestui stat. De aici încolo însă, drumurile se despart. Încet, dar sigur, cele mai multe guverne, amenințate de grave consecințe economice, financiare, în planul crizei de energie sau a celei alimentare, optează pentru o soluție de compromis. Reinstalarea păcii în schimbul cedării teritoriilor cucerite sau a unei părți dintre acestea. Practic, Peninsula Crimeea, Donbasul și o bună parte din coasta Mării Negre ar urma fie să fie pur și simplu înglobate în teritoriul Federației Ruse sau, în cel mai caz din perspectiva Moscovei, să primească un statut de zone conflictuale înghețate. Iar pentru adoptarea unei soluții în acest sens, ar fi necesar un nou acord internațional gen Minsk. Cei mai influenți partizani ai acestei teze, care conduce indiscutabil la sacrificarea pe temen indefinit a intereselor Ucrainei, la o nouă știrbire a suveranității acestui stat, sunt fix puterile europene care i-au acordat Kievului și cel mai precar ajutor în războiul purtat cu Federația Rusă. Pentru un asemenea demers și într-o asemenea solie de pace s-au deplasat la Kiev zilele trecute reprezentanții Germaniei, Italiei și Franței, cărora li s-a atașat, nici el nu prea știe de ce, președintele României. Cei trei demnitari și jumătate, asigurându-l pe Volodimir Zelenski de întreg sprijinul pe care până în prezent mai degrabă l-au simulat, i-au sugerat în fel și chip acestuia că războiul nu mai poate fi câștigat, că energiile Ucrainei sunt epuizate, ca de altfel și energiile Uniunii Europene. Cum se spune în popor, l-au frăgezit, pentru a-i pune în mână o ramură de măslin și pentru a-l împinge în brațele lui Putin. Care, după cum se vede, nici nu dă ortul popii din te miri ce beteșuguri, și nici nu este demis după ce e îmbălsămat și îngropat. Nu insist asupra argumentelor, multe dintre ele raționale, recent sintetizate în mod brutal și tăios chiar și de dincolo de ocean de marele specialist în geopolitică Henry Kissinger, pentru că asemenea argumente au fost atât de mult întoarse pe față și pe dos, încât sunt cunoscute de toată lumea. Și, repet, până la un punct ele sunt cât se poate de raționale. Cei trei șefi de stat, împreună cu jumătatea venită de la București, nu au acționat chiar de capul lor. Ei s-au prezentat la Kiev ca purtători de cuvânt, ca un fel de ambasadori ai majorității celor 40 de state care, mai în fapt, mai în vorbe, s-au raliat cauzei ucrainene. Singura putere relevantă sub aspect militar reprezentată la Kiev a fost firește Republica Franceză. Din această perspectivă, Emmanuel Macron a îndeplinit de facto rolul unui șef de delegație.

Dar ce să vezi? O zi mai târziu, spre stupoarea multor britanici, premierul Boris Johnson s-a deplasat într-o vizită fulger la Kiev, pentru a-l încuraja pe Volodimir Zelenski, pentru a-i cere acestuia să nu cedeze și pentru a-l asigura de un viitor sprijin cu adevărat masiv cu armament greu, pe care Marea Britanie este dispusă să-l pună rapid la dispoziția Kievului. Nici Boris Johnson nu a vorbit de capul lui. El a susținut o cauză, împărtășită și la Washington, de înalții demnitari aflați în funcție la Casa Albă și la Departamentul de Stat. Altfel ar fi fost exclus. Dacă stăm să ne gândim, Marea Britanie este un aliat și un partener cât se poate de fidel al Statelor Unite în toate litigiile internaționale în care Washingtonule este într-un fel sau altul parte. O zi mai târziu, noul șef al armatelor terestre de la Londra face o declarație aparent stupefiantă. Și anume că Marea Britanie trebuie să se pregătească pentru cel de-al Treilea Război Mondial care, atenție, va fi unul atoimic. Acesta nu a precizat dacă acest război atomic va fi tactic sau, Doamne ferește, strategic. În mod cert însă, a amenințat Federația Rusă cu apocalipsa.

Judecând lucrurile la rece, o parte dintre cele 40 de state care au îmbrățișat o anumită școală de gândire vor pacea cu orice preț, desigur, o pace negociată, astfel încât costurile să fie totuși cât de cât acceptabile pentru Kiev, și promit în schimb primirea într-un ritm relativ accelerat a Ucrainei în rândul statelor UE și eforturi substanțiale pentru refacerea infrastructurii distruse de război, din ceea ce le va mai rămâne din țară, în timp ce cealaltă parte merge cu intransigența până la capăt. Unii consideră că pacea prezintă costuri, că pentru pace trebuie făcute sacrificii, inclusiv morale și teritoriale, că, odată încheiată pacea, omenirea va mai putea răsufla ușurată câțiva ani buni de acum încolo, în timp ce cea de-a doua școală de gândire refuză compromisurile și dorește să meargă în această confruntare până la capăt, cu speranța că astfel Federația Rusă va fi învinsă și convinsă să renunțe la spiritul belicos pentru câteva decenii de acum încolo.

În plan militar, în ceea ce privește echilibrul dintre principalele state implicate, situația este deosebit de interesantă. Turcia este cea mai importantă putere militară NATO după Statele Unite, dar încearcă să implementeze o politică de echilibru, inclusiv în războiul extins în Marea Neagră. Franța este singura putere nucleară a Uniunii Europene. În timp ce Marea Britanie, care în urma Brexitului a părăsit UE, dispune de cel mai performant armament nuclear și de cea mai puternică flotă militară din NATO, desigur după cea a Statelor Unite. Și deci ce urmează? Sunt trei soluții posibile. Un război de uzură prelungit, cel puțin până la sfârșitul anului, pe care eu unul îl exclud, pentru că niciuna dintre părțile implicate direct, implicate indirect sau neimplicate nu-l mai pot susține, decât punându-și într-o primejdie de moarte propriile popoare. O confruntare frontală și directă cu Federația Rusă, chiar cu riscul declanșării unui război atomic, o soluție extrem de gravă, dacă nu cumva gravisimă, cu implicații dramatice asupra întregii lumi, pe o perioadă indefinită de timp. Sau un armistițiu temporar, negociat cu Federația Rusă pe seama integrității teritoriale a Ucrainei. Relativ repede, vom afla ce urmează până la urmă să se întâmple. Precizez însă oricare dintre cele trei soluții va fi adoptată, pericolul pentru România crește exponențial, dar sporesc de asemenea și oportunitățile. Cu singura condiție să nu ne jucăm suveranitatea la barbut.

Sorin Rosca Stanescu