• Tweet

Democrația are accepțiuni normative. Cel mai des se invocă „democrația ca formă de viață" (John Dewey, Ethic of Democracy, 1898), care semnalează două adevăruri: pe de o parte, democrația nu se reduce la alegeri periodice și, pe de altă parte, ea presupune morala respectării celuilalt. Dacă aceste adevăruri nu contează, atunci se ajunge la „democrații de castă" sau „dictatoriale" - oricât de paradoxal sună.

Articolul 3 al Rezoluției de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, a prevăzut, cum se poate citi oricând, „înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament". Autorii formulei „democrației curate" din Rezoluție erau la curent, desigur, cu discuțiile despre democrație. Conștienți de riscul derapajelor, ei au luat în seamă și pericolul excluderii de cetățeni pe calea malversațiunilor și manipulărilor. Așadar, atunci când au pus bazele statului român de după 1918, și-au asumat nu o democrație de fațadă, ci una fără abateri.

Fiind în aceste zile în preajma unei noi aniversări a Rezoluției de la Alba Iulia, merită să reflectăm asupra ei - este chiar o datorie cetățenească. Putem lua în discuție diferitele ei articole și ceea ce a urmat. Bilanțurile sunt diferențiate - unele sunt pozitive, cu siguranță. Cum stă, însă, România actuală în raport cu cerința „democrației curate"?

Suntem nevoiți să punem această întrebare din cel puțin două rațiuni.

Prima este aceea că România de azi, așa cum trebuie să constatăm de fiecare dată, a fost adusă într-o situație fără precedent în istoria ei modernă. Dintr-o țară cu resurse considerabile, România a devenit cea mai săracă țară a Europei, care trăiește acum din import de alimente și de energie și pe datorie. În plus, a ajuns o țară în afara marilor rute feroviare și terestre continentale, cu cea mai mare emigrație din lume în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu abandonul școlar și analfabetismul funcțional cele mai ridicate, cu cea mai mare mortalitate la milionul de locuitori pe continent, cu o îndatorare pe generații și cu o asumare de sine slăbită.

Românii sunt, desigur, ca oricare alt popor. Dar administrarea țării lor din ultimul deceniu și jumătate, colonizată tot mai mult de nepricepuți și de un autoritarism incult, i-a adus la coada Europei.

A doua rațiune ține de faptul că nu este posibilă modernizarea - în înțelesul plin - fără democratizare. Experiențe istorice eclatante - ale Germaniei, Spaniei, Italiei și ale țărilor Europei Centrale - sunt elocvente. Doar democratizarea până la capăt aduce cu sine beneficiile economice, instituționale și culturale ale modernizării.

De aceea, regimul actual din România se și chestionează acum din perspectiva democratizării. Tot mai mulți concetățeni și vizitatori găsesc că este un regim bizuit nu atât pe mișcarea naturală, democratic preluată, a forțelor politice, cât pe altceva. Un istoric (Oliver Jens Schmitt, România la 100 de ani. Bilanțul unui veac, Humanitas, București, 2018) a și remarcat că România nu a lămurit nici la Centenar rădăcinile cheie ale necazurilor persistente - prevalența unor ideologii ale pasivității și intervenția serviciilor secrete în viața ei politică.

Fiindcă a devenit esențial, vreau să menționez și alt punct. Nu sunt cunoscător de ultimă oră al discuțiilor din spatele ușilor închise, dar știu destul, din discuții anterioare și din analize de mai târziu. Pot spune, cu probe, că nici un stat nu i-a cerut României să aplice altceva decât voința suverană a poporului ei, întruchipată constituțional de Parlament. Dacă cineva a forțat să se treacă peste voința suverană a propriului popor, atunci acestea au fost firme și persoane.

Dar nici firmele și nici persoanele, de oriunde ar veni, nu operează fără decidenți ai României. Faptul că unii decid în funcție de ele ține de calibrul lor scăzut. Firme și persoane au și alimentat, cum s-a văzut în ultimii ani, campanii de stopare a unor politici salutare pentru România - de pildă, scoaterea justiției de sub controlul unei persoane, trecerea resurselor sub control național, mărirea veniturilor cetățenilor ca motor al economiei, demontarea „statului paralel". Stoparea s-a produs inclusiv prin crearea de mișcări stradale de „rezistență" la democratizare. Firmele au făcut să fie decorați inși care au săvârșit de fapt mult rău pentru dezvoltarea României.

Să revenim însă mai strict la democrație, pe bază de fapte și de documente accesibile oricui. Cum am mai remarcat, în România, mai ales după 2004, decidenți, nimeriți în funcții pe căi discutabile și lipsiți de sprijin popular cert, au ales calea funestă pentru țară a restrângerii democrației. Oricum, nu au urmat calea „democrației curate", pe care au și redus-o, din ignoranță și rea credință, la o metaforă.

Ce a rezultat se știe. Mulți vorbesc acum de România ca despre o „colonie". Un fost ministru al reformei o spune răspicat. Îl respect pe fostul meu coleg, dar aș adăuga că statutul țării este creația reprezentanților României. Direct spus: SUA, Germania și oricare altă țară evoluată își prețuiesc la superlativ cetățenii proprii care promovează interesele țării lor. Dar dacă cetățenii altor țări se oferă să le servească firme și persoane, aceștia nu sunt refuzați. De altfel, ca particularitate istorică, în România ultimului mai bine de un deceniu a și apărut curentul inșilor care vând orice sub pretextul străveziu că în lume ar fi survenit o situație nouă, în care propria comunitate nu mai contează.

Că regimul din România actuală a ales o cale opusă din capul locului „democrației curate", s-a văzut devreme. Nu mai insist asupra alegerilor din 2014. Am scris deja că atunci trebuia ales între un aventurier și un nepregătit. Am ales nepregătitul, știind că, în principiu, simțul cetățenesc duce la învățare. Nu a fost cazul nici de ceva cetățenesc și nici de învățare! Ulterior s-au dezvăluit și laboratoarele afacerii.

Oricum, în 2014 România a ales mobilizând isteric diaspora. Se pot mobiliza oameni, cum s-a văzut, se pot chiar crea valuri de isterie. Dar „democrația curată" presupune cu totul altceva, anume, deliberarea matură a oamenilor în fața alternativelor lămurite.

Deciziile luate de regim, odată instalat, nu au fost nici ele fără încălcări ale democrației. Nu discut aici înlăturarea guvernului legitimat de alegerile parlamentare, cu deviza „corupția ucide", în urma accidentului de la „Colectiv" ( 2016). Doar că s-ar putea pune întrebarea: „corupția și nepriceperea", care au ucis în 2020-2021 de ordinul miilor de oameni, nu ar fi cazul să aibă consecințe? Democratice, firește!

Se poate ușor constata că pe tot ce a pus mâna regimul s-a stricat. Producătorii abia dacă își pot valorifica bruma de produse și recolte - ca să nu vorbim de dificultățile capitalului indigen. Societatea civilă a fost convertită în acțiuni bezmetice ale unora care nu cunosc societatea ca întreg, pentru a împiedica democratizarea. Regimul nu a fost în stare să aplice nici legile salarizării, indemnizațiilor pentru copii și pensiilor, pe care le-a semnat. În justiție, s-a agravat situația, oricum penibilă, în care se vor cu orice preț „procurorii mei" și împiedicarea sancționării abuzurilor din „justiția" aservită. În sănătate, s-a destrămat și a ceea ce mai funcționa, sub iluziile unei „managerizări" ce răpește omului simplu șansa îngrijirii medicale. În educație, s-au bătut recorduri postbelice de privare a copiilor de învățătură și de deteriorare. În sport, la ultimele olimpiade s-au obținut cele mai slabe rezultate din istoria recentă. Mai nou, a fost făcut praf și „partidul de suflet".

Iar cu premisele existente, șirul degradărilor nu are cum să se oprească!

Nu insist asupra aducerii a încă unui „guvern al meu" în locul guvernului țării, în 2019. Se știe că tot timpul găsești în societate inși interesați să ia locul altora. Dar democrația este legată intim cu legitimarea (detaliat în Andrei Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2020, pp. 115-146). Nu ezit să repet: nu este posibilă democrație la propriu fără legitimare.

Din păcate, legitimarea este prea puțin interogată și se trădează în voie în România actuală. Nu se ia în seamă faptul că nu este legalitate fără legitimitate și că legitimarea democratică, cum ne-a spus deja James Madison, se asigură respectând voința exprimată de cetățeni la urne. Nimic nu o poate înlocui!

Din nefericire, malversațiunile continuă viguros. Procesele electorale din 2019, organizate de „guvernul meu", au fost viciate - cu mijloace variate. „Alegerile prezidențiale" au avut loc după eliminarea de candidați cu „justiția" și serviciile secrete și evitând dezbaterea publică, chiar și după ce s-a „selectat" contracandidatul preferat. Cu toate eforturile, inclusiv cu numărarea militarizată a voturilor, aceste „alegeri" au adus chinuit abia o treime din electorat în spatele „câștigătorului". „Alegerile europarlamentare" s-au desfășurat cu diabolizări și, cum au spus-o chiar organizatorii, fără a se discuta vreo temă a vieții din România. „Referendumul" a fost pe o întrebare pe care nici „președintele" nu a putut-o explica, după ce l-a lipit forțat de alte alegeri, împotriva recomandărilor europene.

Încălcarea cerinței de legitimare democratică a continuat și ea. După alegerile parlamentare din 2020, în loc să procedeze precum, de exemplu, în Bulgaria vecină, sau în orice țară în care integritatea contează, „președintele" a decis să formeze, tot nelegitim, al treilea „guvern al meu". S-a instalat un „guvern" ce a atins recordul celei mai slabe calificări a demnitarilor, bazat pe o corelație nefastă: „eu vă dau funcții așa cum sunteți, voi mă susțineți". Iar sub „mulțumirea" plină de suficiență a „șefului statului" cu „guvernul său", s-a ajuns la cea mai haotică și păgubitoare guvernare și la jaf financiar - unul a cărui devoalare pare încă la început.

A urmat „războiul numirii procurorilor". Decidenți ai României de azi par să fie convinși că „statul de drept", cu care se bat în piept pe la reuniuni, în care îi pun la zid pe alții, presupune să ai „procurorii tăi".

Între timp, s-au acumulat și alte fapte care îl pun pe gânduri pe cel care ia în seamă prevederea „democrației curate" din Rezoluția de la Alba Iulia, din 1918. Unde s-a mai văzut disprețul responsabililor pentru cetățeni, ca în România actuală? „V-am adus bani!" spunea primul dintre ei, ca și cum nu ar fi banii repartizați unei țări de către Uniunea Europeană. Unde s-a mai văzut demnitar care declară că în țara sa nu este „capacitate de a exercita conducerea rotativă a Uniunii Europene" sau că răspunde de un „stat eșuat"? Unde s-a văzut reluarea prostească a lozincilor suburbane din Mein Kampf-ul lui Hitler, după care rivalii ar fi „ciumă roșie" și „toxici"? Unde s-a mai văzut confundarea „statului de drept" și a Europei unite de azi cu înjghebările compromise ale anilor treizeci, după ce, în constituțiile de după 1990, se prevede „stat de drept democratic", iar Europa s-a angajat să garanteze oricărui cetățean drepturile și dreptatea?

Presa de mare pondere din Europa a atras, de altfel, atenția asupra situației create în România de amatorismul și abuzurile „prezidențiale". De la „Der Spiegel" și „Le Figaro", trecând prin „Frankfurter Allgemeine Zeitung" și „Deutsche Welle", la „Augsburger Zeitung", s-a vorbit de „diletant (der Dilletant)", de refuzul său de a-și lămuri averea, de evitarea dezbaterii publice, de vorbirea pe lângă subiect, de obsesia procurorilor proprii etc. O presă care-și asumă democrația spune pe nume aberațiilor.

O nouă încălcare a legitimării s-a produs la investirea încă unui guvern, în aceste zile. Nu discutăm aici compoziția acestuia - care amestecă rutinați în decizii păguboase cu inși care nu au legătură cu domeniul și cu sufrageriștii Securității. Nu discutăm lipsa viziunii novatoare. Nu discutăm nici ocolirea cetățenilor capabili și cultivați din România actuală - țara având nevoie de minți în stare să reconceapă domenii întregi ca de aer. Iar această ocolire se petrece tocmai în vreme ce avansata Germanie anunță un program guvernamental axat pe regândire și schimbare energică, sub deviza „Să îndrăznim mai mult progres! (Mehr Fortschritt wagen!)"! Dar, la ce te aștepți când și acest „guvern al meu" s-a făcut fără a respecta legitimitatea democratică și continuând „lucrul prost făcut".

Ca urmare a tuturor celor menționate, regimul României actuale rămâne marcat de maladii ce se plătesc scump. Se petrece „refeudalizarea funcțiilor publice" care, de la „președinte" începând, sunt exercitate ca proprietăți, și nu drept datorii civice. Mecanismul „desemnărilor unipersonale", care este contrar Constituției, a înlocuit în societate aproape complet concursurile. Nu mai vorbim de împrejurarea că sunt „desemnați" de regulă inși și mai slabi decât cel care desemnează! Deciziile sunt concepute mai curând ca instrumente împotriva cuiva, în loc să orienteze rațional raporturile cetățenilor liberi și responsabili.

Experiența României actuale atestă câteva concluzii. Ignorându-se legitimarea, se recurge la datul cu pumnul în masă. Ca urmare, vulnerabilitatea instituțiilor la abuzurile decidenților lor este mai mare decât se crede. În lipsa unui control public luat în serios, inși mediocri, dar și malefici devin mai dăunători decât se imaginează. Ceea ce rezultă este un stat avariat, iar faptul are consecințe economice, sociale, culturale cu bătaie lungă.

Mecanismul care a dus la „statul eșuat" în autoritarismul incult de astăzi este limpede. Constituția a prevăzut „desemnarea" la șefia instituțiilor de forță (armată, servicii secrete, procuratură, judecători etc.) de către președinte, dar nu prevede nicăieri și nicidecum selectarea de către acesta, în interes personal, a acestor șefi și, cu atât mai puțin, instrumentalizarea instituțiilor. Autoritarismul este rezultatul acestei măsluiri, prin care „desemnarea" a fost luată ca selectare în interes privat și subordonare. El este efectul abuzului, nu al Constituției, construită, în esență, aidoma constituției altor țări.

Intr-o lume a abuzurilor, a malversațiunilor și manipulărilor, idealul „democrației curate" rămâne viabil. El permite să se vadă clar că democrația nu poate înflori dacă cetățenii nu-și pot spune păsul în cunoștință de cauză, fără diabolizări, polarizări și falsificări. Nu poate înflori nici dacă elita din societate este mai preocupată de favoruri de sus, decât de interesul public. Nu poate înflori subordonând pluralismul unor vătafi rudimentari și inculți care desfigurează instituțiile mânuind serviciile secrete.

Andrei Marga