S.O.S. satul românesc!

Postat la: 05.09.2016 |

S.O.S. satul românesc!

Începutul lunii septembrie ar trebui să aducă raze de speranţă şi bucurie pe chipul ars de soare şi bătut de vânt al ţăranului român. E vremea recoltelor, vremea când se contabilizează roadele unui an de muncă. Însă, în realitate, voia bună şi bucuria au dispărut de pe fața brăzdată de trecerea timpului a ţăranului român, care tot mai bătrân şi gârbovit, cu tâmplele încărunţite şi palmele bătătorite de muncă, se cufundă, de la an la an, în disperare, deznădejdea şi resemnarea.

Recolta de porumb este compromisă din cauza secetei aproape în întreagă ţară. Locuitorii din zeci de comune şi sate din nordul ţării sunt în pragul disperării din cauza secetei. Stau încolonaţi pe câmp şi aşteaptă să vină maşina pompierilor cu apă că să-şi potolească setea atât ei cât şi animalele care se zbat să supravieţuiască. Imaginile sunt dea dreptul revoltătoare. Sunt apocaliptice. O revoltă mocnită a neputinţei oamenilor de la ţară împotriva arşiţei, dar mai ales a indiferenţei şi sfidării de către politicieni. În zona de deal către munte, alte imaginii incredibile se derulează zilnic pe sticla televizorului. Fâneţele necosite, copaci uscaţi, garduri distruse de trecerea timpului, şi, din loc în loc, câte un bătrân care, sfidând bătrâneţea, trage de o coasă, dar țuieratul ei e tot mai îndepărtat.

Acum, șuieratul coasei prin iarbă a fost luat de zgomotul coasei mecanice, iar mirosul de fân proaspăt cosit înlocuit de damful benzinei. Carul cu boi e doar o amintire. Căruţa trasă de cai e şi ea pe cale de dispariţie. Tractorul a devenit vedeta câmpurilor şi a dealurilor româneşti. În locul șurei pentru animale a apărut garajul tractorului sau jeep-ului. Pe cealalată parte a dealului, strugurii zac nemişcaţi pe coarde pentru că nu are cine să-i culeagă, dar nici cine să-i cumpere. Prunele, merele şi celelalte fructe de toamnă stau precum globurile într-un pom de iarnă. De ce? Nu are cine să le adune, iar cine vrea să vândă, n-are cui ori preţul este unul de batjocură.

Satul românesc, indiferent că este la deal, câmpie sau la munte s-a prăbuşit sub povara neputinţei, dar mai ales a indiferenţei şi nepăsării clasei politice. Din vorbele frumoase ale lui Creangă - „Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri" - au rămas doar... "Aminitiri din copilărie". Faptul că nici până acum în septembrie, bruma aceea de subvenție nu a ajuns badea Gheorghe sau tanti Maria ca să-şi hrănească cele două vaci şi cele patru-cinci oi este o sfidare fără limite din partea guvernanţilor.

Strigător la cer este că premierul Dacian Cioloş a întors spatele ţăranului român, deşi, măcar de ochii lumii, ca fost comisar european pentru agricultură ar trebui oarecum să-i pese de soarta omului de la ţară care încearcă să supravieţuiască, şi nu să se îmbogăţească, din munca câmpului şi roadele pământului. Mărturisirea lui Lucian Blaga descrie cel mai bine disperarea ţăranului român şi batjocura la care este suspus astăzi: "Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire, dar, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!" pentru că „realitatea este ruină unui basm".

Un basm foarte frumos al satului românesc, transmis din generaţie în generaţie, avându-l în prim plan pe nemuritorul ţăran român, despre care Petre Ţuţea spunea că „ţăranul este omul absolut", dar care, astăzi, este ignorat şi aruncat în coşul nesimţirii şi indiferenţei de către întreaga clasa politică. Satul românesc descris de Creangă, Blaga, Coşbuc, Zaharia Stancu sau Marin Preda este azi doar o imagine de arhivă din care numai cârciuma din sat a mai rămas centrul universului rural românesc. Încet, încet, satul românesc se stinge şi odată cu el moare şi talpa satului, adică acel ţăran care a pus piatră peste piatră pentru consolidarea statului român. Trist, revoltător, dar adevărat!

Ion Teleanu

loading...
PUTETI CITI SI...

S.O.S. satul românesc!

Postat la: 05.09.2016 |

0

Începutul lunii septembrie ar trebui să aducă raze de speranţă şi bucurie pe chipul ars de soare şi bătut de vânt al ţăranului român. E vremea recoltelor, vremea când se contabilizează roadele unui an de muncă. Însă, în realitate, voia bună şi bucuria au dispărut de pe fața brăzdată de trecerea timpului a ţăranului român, care tot mai bătrân şi gârbovit, cu tâmplele încărunţite şi palmele bătătorite de muncă, se cufundă, de la an la an, în disperare, deznădejdea şi resemnarea.

Recolta de porumb este compromisă din cauza secetei aproape în întreagă ţară. Locuitorii din zeci de comune şi sate din nordul ţării sunt în pragul disperării din cauza secetei. Stau încolonaţi pe câmp şi aşteaptă să vină maşina pompierilor cu apă că să-şi potolească setea atât ei cât şi animalele care se zbat să supravieţuiască. Imaginile sunt dea dreptul revoltătoare. Sunt apocaliptice. O revoltă mocnită a neputinţei oamenilor de la ţară împotriva arşiţei, dar mai ales a indiferenţei şi sfidării de către politicieni. În zona de deal către munte, alte imaginii incredibile se derulează zilnic pe sticla televizorului. Fâneţele necosite, copaci uscaţi, garduri distruse de trecerea timpului, şi, din loc în loc, câte un bătrân care, sfidând bătrâneţea, trage de o coasă, dar țuieratul ei e tot mai îndepărtat.

Acum, șuieratul coasei prin iarbă a fost luat de zgomotul coasei mecanice, iar mirosul de fân proaspăt cosit înlocuit de damful benzinei. Carul cu boi e doar o amintire. Căruţa trasă de cai e şi ea pe cale de dispariţie. Tractorul a devenit vedeta câmpurilor şi a dealurilor româneşti. În locul șurei pentru animale a apărut garajul tractorului sau jeep-ului. Pe cealalată parte a dealului, strugurii zac nemişcaţi pe coarde pentru că nu are cine să-i culeagă, dar nici cine să-i cumpere. Prunele, merele şi celelalte fructe de toamnă stau precum globurile într-un pom de iarnă. De ce? Nu are cine să le adune, iar cine vrea să vândă, n-are cui ori preţul este unul de batjocură.

Satul românesc, indiferent că este la deal, câmpie sau la munte s-a prăbuşit sub povara neputinţei, dar mai ales a indiferenţei şi nepăsării clasei politice. Din vorbele frumoase ale lui Creangă - „Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri" - au rămas doar... "Aminitiri din copilărie". Faptul că nici până acum în septembrie, bruma aceea de subvenție nu a ajuns badea Gheorghe sau tanti Maria ca să-şi hrănească cele două vaci şi cele patru-cinci oi este o sfidare fără limite din partea guvernanţilor.

Strigător la cer este că premierul Dacian Cioloş a întors spatele ţăranului român, deşi, măcar de ochii lumii, ca fost comisar european pentru agricultură ar trebui oarecum să-i pese de soarta omului de la ţară care încearcă să supravieţuiască, şi nu să se îmbogăţească, din munca câmpului şi roadele pământului. Mărturisirea lui Lucian Blaga descrie cel mai bine disperarea ţăranului român şi batjocura la care este suspus astăzi: "Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire, dar, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!" pentru că „realitatea este ruină unui basm".

Un basm foarte frumos al satului românesc, transmis din generaţie în generaţie, avându-l în prim plan pe nemuritorul ţăran român, despre care Petre Ţuţea spunea că „ţăranul este omul absolut", dar care, astăzi, este ignorat şi aruncat în coşul nesimţirii şi indiferenţei de către întreaga clasa politică. Satul românesc descris de Creangă, Blaga, Coşbuc, Zaharia Stancu sau Marin Preda este azi doar o imagine de arhivă din care numai cârciuma din sat a mai rămas centrul universului rural românesc. Încet, încet, satul românesc se stinge şi odată cu el moare şi talpa satului, adică acel ţăran care a pus piatră peste piatră pentru consolidarea statului român. Trist, revoltător, dar adevărat!

Ion Teleanu

albeni
comentarii
Adauga un comentariu
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

Trimite

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE