• Tweet

Chiar dacă nu am prins vremurile dinainte de ‘89, dragii mei bunici au avut grijă să mă învețe că de Sărbători, invariabil, este vremea reconcilierii, a bunătății, a reflecției, a cinstirii tradițiilor, dar și a belșugului. Iar marea majoritate a celor din generația tânără au fost educați în același spirit. Cât de săracă ar fi fost perioada comunistă, părinții și bunicii noștri tot reușeau să pună pe masa de Paște ouă roșii, drob, borș de miel cu leuștean (în Ardeal și cu tarhon) sau/și o friptură de miel.

Gospodinele reușeau să procure alimentele necesare pentru prepararea cozonacului și a pascăi. Marea majoritate a oamenilor trăiau într-o invariabilă austeritate, dar mesele îmbelșugate de sărbători nu erau puse sub semnul întrebării, nu erau nici măcar negociate. Iată însă că guvernarea defectuoasă a României din ultimii 30 de ani, peste care s-a suprapus în ultima perioadă și trendul generalizat de declin al lumii occidentale, au pus o mare parte a românilor în situația de a nu-și mai permite nici măcar acest mic lux al sărbătorilor îmbelșugate, firesc până și în vremea comunismului. Cetățenii români sunt cei mai săraci din UE, cu o avuție medie de 13800 euro. Rușii, de care obișnuim să râdem, sunt la fel de „bogați" ca și noi, dar au o cu totul altă putere de cumpărare!

La noi, de pildă, coșul de alimente de bază a ajuns să coste 279 lei, de 4 ori mai scump decât în 2016! Kilogramul de ceapă a ajuns să coste 6,5 lei, respectiv cel de cartofi 4 lei! Oare câți dintre cei peste 1 milion de seniori cu pensie minimă (1000 lei) își vor permite masa de Paște? Oare câți dintre cei 2 milioane de români cu salariu minim (28% din totalul contractelor de muncă, respectiv 1755 lei) își vor permite ouă roșii sau drob. Mergând însă chiar mai departe, oare câți români cu salariul mediu (aproximativ 4200 lei) își vor permite friptură de miel sau cozonac? Kilogramul de pulpă de miel a ajuns să coste 65 de lei. În multe cofetării prețul unui cozonac sare bine de 100 de lei. Am ajuns să plătim prețuri de occident la salarii de România: ne-am „liberalizat" de n-am mai putut!

Uniunea Europeană: o construcție golită de sens

Pe timpul aderării României la Uniunea Europeană, aceasta ne-a fost prezentată ca un tărâm al făgăduinței. O construcție care vizează prosperitatea, solidaritatea, respectiv unitatea în diversitate. Despre ce unitate în diversitate mai poate fi vorba, în condițiile în care Macron a ajuns să fie hulit pentru ca a cutezat să-l viziteze pe Xi? Am ajuns la un nivel atât de înalt al diversității de opinie încât, niciun stat al UE nu își poate permite să vorbească despre parteneriate cu țări terțe (în afară de SUA, evident), nici măcar în șoaptă. Și asta în condițiile în care China a depășit SUA încă din anul 2020 în ceea ce privește schimburile comerciale cu UE. Bineînțeles, mass-media oficială nu prea ne prezintă astfel de date, nu care cumva să ne vină idei.

Cum poate fi vorba despre o Uniune Europeană a solidarității, în condițiile în care marile companii multinaționale au cutezanța să nu își achite taxele de solidaritate? Cum poate fi vorba despre o Uniune Europeană a prosperității, în condițiile în care Uniunea Europeană sacrifică sistematic prosperitatea propriilor cetățeni?

UE pune România pe locul 2, în urma altor interese

Iar România își pune pe locul 2 proprii cetățeni. Fermierii sunt puși pe locul doi, în urma unor altor obiective total ambigue, și care nu ne sunt explicate. Sunt absolut siderat de PNL-iștii și de PSD-iștii care au îndrăzneala să ne apostrofeze fermierii pe la televiziuni, explicându-ne că există alte probleme mai importante decât dreptul lor de a fi ajutați să-și desfășoare activitatea, sau măcar a nu fi sabotați. Fermierii ne-au avertizat: jumătate dintre ei vor da faliment dacă statul nu intervine! Cei mai bătrâni dintre ei vor ajunge să trăiască din ajutor social, iar cei mai tineri vor lua calea pribegiei.

Ce poate fi mai important pentru statul român decât această problemă, care ține și de securitatea națională până la urmă? De ce nu s-a asigurat statul român că poate rezolva problemele fermierilor, înainte să accepte importurile din Ucraina? De ce nu le rezolvă acum, în ceasul al 13-lea, după modelul ungaro-polonez?

În prag de sărbătoare, clasa politică românească ne oferă un spectacol al absurdului. Fermierii se roagă de populație, la televizor, să cumpere carne de miel direct de la ei, pentru că nu au loc pe rafturile supermarketurilor, unde carnea este oricum de 2 ori mai scumpă! (apropo, cum rămâne cu legea „51% produse românești în supermarket"?) În acest timp, Ministrul Agriculturii Petre Daea reîncepe „războiul împotriva cormoranilor". Păcat de cariera frumoasă pe care a avut-o!

De sărbătoarea Floriilor, primăria Alexandria sărbătorește cu un spectacol cvasi-pornografic. Am discutat în cadrul unei emisiuni tv cu primarul, care nici măcar nu știa de programul pregătit - „o firmă de consultanță s-a ocupat". Nici măcar nu m-a încercat un sentiment de revoltă: doar tristețe înăbușită și rușine de rușinea primarului. Românii trăiesc un spectacol al absurdului. Iar dacă vecinii din Polonia și Ungaria încearcă cu obstinație să își păstreze demnitatea, tradițiile și suveranitatea, politicienii români nu par preocupați de aceste scopuri. Fostul prim-ministru al României, Petre P. Carp spunea că „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni". Dar dacă ne părăsește norocul?

Ne solidarizăm sau pierim!

Decăderea Uniunii Europene este evidentă, orb să fii și tot o vezi. Prosperitatea, obiectivul comun pe baza căruia construcția Europeană a fost creată, nu doar că nu mai există, dar nici măcar nu ne mai este promisă. Regulile pe baza cărora UE s-a fondat - prosperitate, solidaritate, unitate în diversitate - nu mai sunt valabile. Iar dacă aceste reguli (sau obiective comune) nu mai sunt valabile, iar alte reguli noi nu sunt oficializate, atunci înseamnă că ne-am trezit într-o anarhie. Într-o lume occidentală în care dreptul forței prevalează în fața forței dreptului. Iar raportul de forțe nu pare să fie în favoarea României.

Așadar, „România, quo vadis?" Ne aflăm, mai mult ca niciodată, în momentul în care trebuie să ne solidarizăm, pentru a putea găsi obiective comune. Este momentul în care solidarizarea trebuie să prevaleze în fața salvărilor individuale, atât de practicate în România. Nici măcar nu putem ști dacă salvări individuale reale mai există, în condițiile în care aceste posibile salvări implică invariabil traiul într-o țară în derivă.

Prin solidarizare, vom putea înțelege care sunt obiectivele noastre comune reale, care este „voința poporului". Iar alegerile din anul 2024 trebuie să fie momentul dialogului public real, prin care românii să își poată exprima voința populară. 2024 trebuie să fie momentul în care România își asumă un proiect de țară clar. Iar indiferent care va fi acesta, trebuie să (re)aducă românilor prosperitatea, predictibilitatea și suveranitatea reală. Altminteri, România va rămâne o barcă în derivă, și care ia apă în ritm accelerat!

Andrei Gușă

P.S. Mămăliga face explozie. Poate că aceste noi măsuri de austeritate anunțate în prag de sărbătoare vor determina românii de bună credință să se trezească în ceasul al 13-lea din dulcele somn al nepăsării și al lipsei de asumare. Speranța mea însă este să se trezească înainte să fie prea târziu. Iar acest prea târziu ar înseamna că deja prea mulți români vor fi luat calea pribegiei, clasa politică va fi ajuns mult prea alterată și șantajabilă pentru a mai fi capabilă să miște în front, iar prea multe afaceri românești vor fi fost puse pe butuci (inclusiv fermierii noștri patrioți), afaceri care fie nu vor mai avea putința, fie nu vor mai avea voința să renască în România.