• Tweet

„The Economist Intelligence Unit" susține recent, în The Democracy Index 2020. A year of global democratic setbacks (2021), că România, cu o „democrație viciată (flawed democracy)", a luat în brațe locul ultim în Uniunea Europeană la democrație. Sinteza evaluării este deja publică (vezi și Magda Colgiu-David, România, rușinea EU la capitolul democrație, în „Cotidianul", 15 februarie 2021). Diagnostic decepționant pentru mulți și, în mod firesc, de natură să pună pe gânduri cetățeanul responsabil!

Se știe că cei care trăiesc în România resimt deja dificultăți neobișnuite - mai nou îndatorarea pe rupte a țării, cu cel mai ridicat procent de săraci în Europa și cu privațiuni în creștere. Normalitatea s-a redus - odată cu emigrația cea mai mare în timp de pace, cu comercializarea de ființe umane, cu procese politice și, mai nou, cu procese intentate celor care întreprind ceva - și se restrânge, degradându-se acum aproape orice.

Peste toate, vine inducerea în eroare. După uneltiri care, în ochii oricărei justiții mature, sunt ilegalități, s-a ajuns la "guvernul meu", care nu este capabil să asigure nici măcar indemnizații de copii, salarii și pensii conform legilor în vigoare. „V-am adus bani europeni!", pretindea „președintele", când, de fapt, este vorba de o alocare multianuală ce revine țării, la care se adaugă granturi și împrumuturi. Se clamează „avem cel mai ridicat ritm de dezvoltare!", fără a se preciza de la ce nivel se pleacă și cine l-a creat. Se perorează „stăm bine în pandemie!", în vreme ce România, deși adusă în ultimii ani în afara rutelor circulației continentale, dă recorduri la infecții și decese.

Acum, cetățenii României se trezesc că au și democrația cea mai defectuoasă. În analiza făcută de „The Economist" au intrat „procesele electorale și pluralismul", „funcționarea guvernului", „participarea politică", „cultura politică", „libertățile civile". La orice criteriu, țara este la urmă. La „cultură politică", România a adunat cel mai mic punctaj dintre toate punctajele țărilor Uniunii Europene, la orice criteriu. Încă și mai izbitor, „cultura politică" din România de azi este întrecută de Albania, Ucraina, Moldova! Așa de săracă să fi ajuns cultura la Carpați? Este adevărat, în 2019, România ajunsese și țara europeană cu cel mai mic consum de carte pe locuitor.

Analiza grupului „The Economist" confirmă ceea ce, de ani buni, oameni cu capul pe umăr - ziariști, parlamentari, cetățeni - au semnalat , anume, că în țară se petrece un derapaj fără precedent în raport cu democrația greu instituită în 1989 și în anii ce au urmat. La rândul meu, am prezentat în „Cotidianul" analiza proprie, accesibilă oricând online.

Am arătat la timp că, în România actuală, „funcțiile publice sunt tratate ca proprietăți", că s-a trecut la „un nou feudalism", că „justiția este exercitată în beneficiu privat", că s-a revenit la „falsuri organizate". Calitatea decidenților a ajuns atât de jos, încât avem de a face cu o „președinție africană", cu un „amatorism agresiv" și cu „trecerea la prostocrație". Democrația a fost împinsă, ca în nici o altă țară, în subordinea „desemnărilor unipersonale". A prins „boala protocoalelor secrete" dintre servicii secrete-procurori-judecători, s-au reluat „tehnici ale anilor treizeci" de subminare a democrației și s-a intrat în "cercul vicios al degradării": „voi mă alegeți cu orice chip, eu vă dau funcții în care nu ajungeați vreodată, iar restul îl controlăm cu instituțiile de forță". Statul român actual a reactivat „statul paralel" inițiat de Carol al II-lea și l-a amplificat. Mulți aleși au dovedit că nu sunt „reprezentanți ai poporului" care i-a ales, cum cere democrația. S-a văzut că, la comandă, se trece dintr-un partid în altul și se desfac majorități. Între timp, securismul s-a extins - destul să vezi „guvernele mele"!

Las în seama publicațiilor amintite detaliile. Din păcate, democrația din România, atâta câtă s-a acumulat, a fost desfigurată, iar „statul de drept democratic" prevăzut de Constituție a fost avariat.

Că România de astăzi este plasată în analiza din „The Economist" după Ghana, Surinam, Botswana, Filipine depinde, desigur, și de criterii. Grav este faptul că țara este văzută astfel. Și mai grave sunt, însă, dificultățile și falsurile impuse azi românilor. De aceea, nu ar fi înțeleaptă o infuzie de realism, care să ducă la depășirea situației?

Odată și odată, tot va trebui mers la cauze și tăiat nodul. În orice caz, la o analiză cu mijloacele istoriei, sociologiei și dreptului, ies în relief fapte ce marchează adânc România actuală, subminându-i democrația și statul. Le rezum sub sintagmele „abuzul de putere", „lipsa legitimării democratice", „instrumentarea politică a instituțiilor de forță", reluarea „tehnicilor de acaparare de putere" ale anilor treizeci, „trecerea la prostocrație". De la acestea, din cauze așadar lăuntrice, instituționale și culturale, pornește derapajul.

Știm prea bine, România are Constituție în mare aidoma țărilor din regiune. Rezultatele sunt însă mult diferite. Ea are președinție construită parte după Franța, parte după Germania. Numai că, în practică, din 2005 încoace (vezi Romeo Couți, România în lumea în schimbare..., 2013), „președinții" abuzează. De exemplu, ei au luat din Constituție cuvântul „desemnare" - de prim-ministru, de șefi la justiție, la serviciile secrete, la armată - dar nu cum a stabilit legiuitorul și cum este în alte țări cu regim semiprezidențial, ca simplă nominalizare, selecția fiind în competența organismelor democratice. Ultimii „președinți" au luat „desemnarea", în mod samavolnic, ca „selectare în interes personal și numire". S-a ajuns astfel, ca la nimeni în Europa, la repetate desemnări arbitrare, de nulități și ageamii instrumentabili, în roluri cheie în stat.

Regula practică în desemnările din acești ani, cum se observă ușor, a rămas „cât mai convenabil să fie, nu contează valoarea insului, dar să fie docil, al nostru". Astfel de desemnări se petrec într-o Românie care are, totuși, personalități reale pentru asemenea răspunderi.

Atunci când cel care ajunge să „desemneze" este rudimentar, malformarea ia amploare. Desemnații au ajuns astfel, în România de azi, să surclaseze aleșii, iar democrației i-a rămas să servească desemnații. Așa stând lucrurile, cum să nu emigreze dintre cei mai conștienți?

Din păcate, în România, încă nu a avut loc o dezbatere despre legitimare, nici măcar printre juriști și politologi. Legitimarea este ignorată sau confundată cu legalitatea (A. Marga, După globalizare, Meteor, București, 2020), ce se relativizează ușor, cu o justiție aservită. Orice democrație demnă de nume stă însă, cum spunea James Madison, sub imperativul legitimării prin voința cetățenilor ("poporul este singurul izvor legitim al puterii", se scrie în The Federalist, nr.49, 1788), voință stabilită în scrutinuri curate.

Alegeri se fac și în România, dar nu voturile contează în primă linie, ci organizarea. În multe situații, insalubritatea alegerilor - ce se întinde de la înscenări luate fals drept „politică", până la numărătoarea ocultă a voturilor - a decis rezultatele. De exemplu, în 2014, era de ales, în finala prezidențială, între un aventurier și un nepriceput și, după o eficace manipulare a diasporei, a ieșit ultimul.

Numai că acesta nu a realizat nimic. Pe acest fundal, s-a și dovedit că, dacă se fac alegeri doar un pic mai corecte, opoziția la „președinte" câștigă copleșitor. Parlamentarele din 2016 au fost proba. Iar în 2019-2020, în fapt, contrar impresiilor, nu s-a câștigat curat și, deci, la propriu, nici un scrutin. „Europarlamentarele" au fost cu diabolizări (ne amintim că tocmai președintele SUA incrimina deunăzi, absolut normal, între altele, diabolizările folosite ca mijloc al democrației!?!) și fără dezbateri. „Referendumul" a fost pe o întrebare pe care cel care a formulat-o nu a fost în stare să o explice. „Alegerile prezidențiale" au fost după eliminarea de contracandidați cu justiția aservită și serviciile secrete și fuga de orice dezbatere. Pe bună dreptate, un distins senator se întreba public cum de a fost ales un ins care nu a făcut nimic și nici nu a promis ceva acătării.

După toate matrapazlâcurile, s-au stors puțin peste 30% din voturile electoratului - ceea ce echivalează, în fapt, cu lipsa legitimării! Parlamentarele din 2020 l-au respins din nou pe „președinte", dar acesta a încălcat iarăși legitimarea democratică numind nu guvernul țării, cum era legitim, ci noul „guvern al meu". Reacții de la Berlin și Bruxelles au urmat. În pandemie, a și proclamat „stare de ugență" ca să menajeze incapabilul „guvern al său", iar acum acesta stă pe vreo 20 % din electorat!

Că la vot se prezintă câți cetățeni vor, este un fapt. Dar să pretinzi legitimare când abia treci de o treime din electorat și să impui „guvernul meu" cu și mai puțin, sunt vicieri fără seamăn ale democrației.

În condițiile carențelor de legitimare din 2004 și din anii următori, s-a recurs, cum era de așteptat, la folosirea de către „președinte" a altor instrumente. Pregătirea fiind precară, s-a apelat la ceea ce este elementar: instituțiile de forță. Acestea sunt folosite acum să disciplineze o societate ce-și pierde tot mai mult din funcționarea democratică.

Prima instituție de forță pusă să compenseze lipsa de legitimare, fie și cu prețul altor abuzuri, a fost justiția. Dacă se listează desemnările în fruntea ei, devine clar că s-a recurs mai ales la persoane care au făcut servicii vârfului și nu deranjau. În penibilitatea ei, situația nu s-a schimbat. Justiția este prinsă între rigorile dreptății și servirea unui regim anacronic, încât, și acum, oameni care gândesc democratic se plâng de operațiunile justiției injuste. Nu este surpriză că alte țări nu recunosc hotărârile justiției din România și că orice țară caută, la nevoie, să-și sustragă cetățenii de la deciziile instanțelor de aici.

Probabil că justiția nu putea fi aservită pe scară mare fără serviciile secrete. După 2009, inclusiv în 2016, s-au semnat protocoale ascunse de „cooperare" noua securitate-procurori-judecători. Iar penultimul ministru al justiției căuta asiduu să restabilească prezența securității în justiție, după ce antecesorul său a căutat să o elimine. Și mai străin de dreptate, actualul ministru desființează orice instituție care ar cere socoteală magistraților ce comit abuzuri.

Spre deosebire de alte țări, în care instituțiile de forță sunt sub control democratic, în România de azi ele au ajuns să controleze democrația. Nicio valoare, de nicio natură, nu are cum trece în societate de furcile lor caudine. Mai nou, aleșii poporului se plâng că noile servicii secrete se ocupă de ei. În nicio democrație nu se îngăduie așa ceva!

Șocantă peste măsură este împrejurarea că în România s-a revenit, cu aceeași lipsă a culturii, la „tehnicile politice" de acaparare a puterii ale anilor ‘30. Fixația scoaterii din spectrul politic a social-democrației (Hitler), „mișcarea străzii ca sursă de drept" (Carl Schmitt), „politica înțeleasă ca delimitare amic-inamic" (Carl Schmitt), „contestarea oricărui merit rivalului politic" (Schacht), diabolizarea opoziției ca „ciumă" (Goebbels) au fost reluate chiar de „președinte" și servanții săi. Această reluare este unică în Europa actuală.

Orice democrație propriu-zisă este meritocratică. În România, mecanismul funest al „desemnărilor unipersonale" a scos de fapt de sub control democratic reprezentanții publici. Țara s-a umplut cu diletanți și neisprăviți la deciziile de care depinde viața fiecărui om. Doar ca exemplu, posturi importante nu se mai scot la competiție sau, dacă se scot, concursul se măsluiește. Deunăzi, și prefecții au fost extrași din rândul funcționarilor publici, după ce se bucuraseră de neutralizare politică. În aproape orice sector, „aranjamentul bate regulamentul", cum formula sugestiv un prestigios ierarh. România nu suferă azi de ochlocrație (puterea celor săraci), cum transmit unii corespondenți, ci de punerea deciziilor în mâinile celor slabi profesional, civic și moral. Nici o personalitate de valoare certă a țării nu este astăzi în siajul regimului.

Politica internă de învrăjbire a populației este prelungită în România de azi cu politica externă de excursii. De mulți ani, nu s-a dat vreun raport public despre reprezentarea internațională a țării. În schimb, sunt rumori despre plăți pentru primiri sau autoinvitări. În România actuală, politica externă nu este de reprezentare, ci mai curând de traficare în interese mărunte. Înăuntrul ei, contează vorbe de circumstanță, în loc de inițiative benefice și chibzuite.

Într-un stat avariat, nu dezbaterea cetățenească și reprezentanța democratică hotărăsc, ci voința unor inși. Cum s-a văzut, de pildă, la adoptarea bugetului pe 2021, aspirația decidenților nu sunt rezolvările, ci trecerea iute prin parlament. Simplul formalism procedural este mai important la nepricepuți decât formarea democratică a voinței politice.

Drept consecință, nu există astăzi capacitatea de a se adopta legi profunde, durabile. Și nici aceea de a da reglementări necesare - de pildă, în aceste zile, stabilirea unei politici energetice, anularea pensiilor speciale, care nu există în nicio democrație, reducerea discrepanțelor sociale, care sunt deja absurde. Neputința lovește capacitatea de a proiecta și împiedică dezvoltarea.

Într-o democrație desfigurată, nu doar politica este avariată. Se petrece distorsionarea pe scară mare a vieții. Totdeauna, unei asemenea desfigurări îi urmează declinul cultural dintr-o societate. Prea mulți ajung să piardă din verticalitate și din rezonabilitate. Brutalizarea relațiilor dintre oameni este consecința. Mai nou, aceasta se vede bine în extinderea pe care au căpătat-o incapacitatea de a cântări cu obiectivitate, lipsa de onoare, disprețul pentru civism, minciuna organizată, bucuria de a-l vedea lovit pe altul.

Ce-i de făcut? Degeaba acuzi ce fac alții, când nu a fost decizie oneroasă fără semnătura „reprezentanților" țării. Nu este consolare în ceea ce ne spun tot mai des istoricii contemporaniști, anume, că anii treizeci au început în țară cu același derapaj. Nu ar fi cazul repetării lor.

Viitorul nu este roz. Cu economia ei acum masiv de subantrepriză, cu resurse pe care nu le controlează, cu mari restanțe în infrastructură, cu șomajul în creștere, cu desfigurarea instituțiilor și cu decidenți mediocri, România actuală își pune cetățenii în fața unui câmp pietros.

Dar până și un câmp pietros poate deveni un șantier. Pentru aceasta, însă, este de chestionat legitimarea și de revenit la Constituție - cu implicația imediată: guvern al țării capabil să reformeze și alegeri anticipate. Altfel, din chinurile mediocrității, cu care România s-a procopsit prin „democrația viciată", nu iese ceva bun. Nu are cum.

Andrei Marga