• Tweet

Zornăitul armelor în strâmtoarea Taiwan, amplificat de vizita inoportună (ca să nu zicem, provocatoare) a Președintei Camerei Reprezentanților SUA, Nancy Pelosi, la Taipei, m-a determinat să caut a înțelege cum văd americanii, adică America profundă, problema taiwaneză, dincolo de discursul oficial și propaganda mediatică.

În acest sens m-am adresat unora dintre cunoștințele mele din SUA. Este vorba despre persoane născute și educate în SUA, aparținând nivelului superior al clasei mijlocii, care au lucrat sau lucrează pentru administrația americană, în serviciul extern american, pentru comunitatea de informații americană, ori în mediile academice americane. Întrebarea mea viza bazele politicii SUA în relația cu Taiwanul. SUA se arată gata să sacrifice pacea lumii pentru a perpetua separarea Taiwanului de China continentală (cam tot așa cum aruncă omenirea în război pentru apărarea frontierelor ucrainene trasate de Stalin și Hrușciov). Cu ce scopuri? Cu ce argumente? Cu ce pretexte? Cu ce drepturi? Cu ce speranțe? Iată rezultatul acestui dialog.

Vorbindu-mi deschis despre rațiunile politicii SUA față de Taiwan, unul dintre interlocutorii mei americani a afirmat, cu referire la punerea insulei sub control american (practic ocuparea ei) la finele celui de Al Doilea Război Mondial, că aceasta corespundea intereselor SUA și că nici o altă țară care și-ar fi putut-o permite nu ar fi ezitat să o facă.

După toată călătoria prin istorie, prin sfera principiilor democratice și prin regulile dreptului la autodeterminare, abia acesta este un argument serios și valabil: interesul. Relațiile internaționale sunt determinate de două variabile: dinamica jocului intereselor și cea a raporturilor de putere. Restul sunt povești de adormit copiii. SUA are toată îndreptățirea să își urmărească interesele. Nu îi putem cere să renunțe la ele. Ceea ce îi putem cere, însă, este să și le definească și urmărească în mod inteligent. Despre asta trebuie să discutăm.

Ce ar pierde astăzi America dacă ar înceta să încurajeze separatismul taiwanez sau să îi ofere sprijin?

Ar pierde piața din Taiwan? În primul rând, piața continentală chineză este mult mai mare și mai ofertantă. În al doilea rând, oricum Taiwanul este deja integrat economic în China continentală în cea mai mare parte.

Se pare că Taiwanul deține primul loc în lume în ceea ce privește producția unor micro componente electronice de care depinde dezvoltarea principalelor economii ale lumii de azi, în epoca digitalizării. Dacă este așa, înseamnă că Taiwanul se poate apăra singur tocmai prin recurgerea la acest atu economic (așa cum Suedia s-a apărat împotriva unei invazii germane în anii 1940, amenințând cu demolarea minelor sale de fier din nordul țării, de care depindea industria germană, iar Elveția amenințând cu sabotarea tunelurilor sale care traversau Alpii și de care depindeau transporturile germane). China nu ar avea nici un interes să vadă această industrie distrugându-se și să își pună astfel în cap întreaga lume. După cum nici această lume nu are interesul de a se izola de piața chineză. Iată deci o coincidență de interese care poate servi ca bază pentru o formulă de reunificare aptă, în formă și în fond, a menaja obiectivele tuturor părților interesate.

Ar pierde, oare, SUA o bază militară importantă pe care ar putea-o folosi pentru a ține armata chineză departe, fără ca aceasta să poată atinge pozițiile americane? China are deja tehnologii militare care fac ca forțele armate staționate în Taiwan să nu mai fie în siguranță la o distanță mai mare decât lungimea brațului chinez.

Raționamentul care recomandă terapia de izolare și sancționare în relația cu China aparține secolului XX și perioadei Războiului Rece. Acest raționament este depășit. Deoarece puterea militară a Chinei tinde să se apropie de cea a Americii, iar cea economică să o depășească, nu cred că SUA mai este interesată, sau chiar capabilă, să mențină Taiwanul. Bazele americane ar trebui deplasate mai departe de malul chinez. În acest context, demilitarizarea Taiwanului, convenită cu China, ar putea fi o soluție mai bună pentru securitatea SUA.

Ar putea, oare, reunificarea Chinei să reducă capacitatea SUA de a apăra libertatea de circulație în Pacificul de Vest/Marea Chinei? Ținând cont de numărul de baze militare pe care SUA le are în zonă, mă îndoiesc. Acest lucru ar reduce doar tentațiile „șoimilor" belicoși din Washington de a abuza de această putere militară pentru a împiedica libertatea de mișcare a Chinei în zonă. Asta în circumstanțele în care comerțul global chinez are nevoie exact de libertate și nu de limitarea acesteia.

În opinia mea, interesele SUA în Taiwan (să vorbim despre interese, nu despre morală sau ideologie) sunt complet diferite acum decât erau în anii 1950 sau 1970. Prin înlăturarea barierelor pe care le-a pus în calea reunificării Chinei, SUA ar putea obține cel puțin o poziție de neutralitate a Beijingului în relațiile cu alți concurenți ai Americii (precum Rusia sau Iranul), precum și cooperarea Chinei în definirea unei noi ordini internaționale. Actuala ordine, vizibil desuetă, are mare nevoie de ajustări.

Toate contactele mele chineze din anii 1990 până azi mi-au spus că Beijingul este convins că viitorul model de securitate globală depinde de modelul relațiilor chino-americane. Tind să cred că atunci când spun asta, mai ales fără martori, chinezii vorbesc serios. În opinia mea, aceasta - respectiv asocierea cu China în procesul ascensiunii ei către statutul de superputere globală, iar nu opoziția față de o atare ascensiune - ar fi cea mai bună cale de urmat pentru SUA.

Bănuiesc că unii ar putea concepe strategii alternative. În dorința de a-și păstra controlul exclusiv asupra ordinii globale, strategii americani ar putea calcula ca, împingând Beijingul într-un război de secesiune cu Taiwanul (pe lângă împingerea UE în războiul cu Rusia), să frâneze ascensiunea economică a Chinei (la fel cum este frânată ascensiunea economică a UE și sunt consumate resursele militare ale Rusiei) și astfel să ofere SUA, mega puterea eminamente hard, răgazul necesar refacerii propriilor sale forțe (economice și morale), epuizate după peste un veac de dominare a lumii și de degradare graduală a coeziunii sale naționale.

O asemenea strategie, așa cum deja se poate constata, pune în conflict dorința SUA de a multiplica războaiele purtate cu rivalii săi prin intermediari, cu dorința intermediarilor de a internaționaliza, și în special, a americaniza războaiele în care au fost împinși. Asta prezintă cel puțin riscul de a aduce SUA în prima linie a conflictului și simpla probabilitate a nevoii de a-l administra va impune continuarea înarmării, sporirea cheltuielilor de înarmare în dauna celor pentru dezvoltare economică, pentru protecție și integrare socială, precum și substituirea pe mai departe a dialogului social onest cu propaganda amenințării externe ca scuză pentru reducerea libertăților interne. Astfel, în loc să iasă din actualul său impas sistemic, SUA se va adânci în el. Nu cred că asemenea strategii pot avea succes.

MORALA FABULEI
Perspectiva mea nu este antiamericană. Dimpotrivă, caut căi care ar putea evita înfrângerea americană în cadrul actualului concurs global foarte dificil. Nu vreau ca SUA să eșueze. Scufundarea marilor vapoare trage la fund micile ambarcațiuni de primprejur. România s-a legat de SUA iar eșecul SUA ar fi și eșecul României. Cine și-o poate dori?!

Cu siguranță nu vreau ca „visul american" să dispară. Este un vis cu rădăcini europene, iar noi suntem europeni, nu asiatici. Pentru mine și țara mea asta ar fi rău.

Se pare, însă, că America este gata să sacrifice visul pentru a-și păstra puterea de a domina lumea. Din punctul meu de vedere, este preferabil să sacrificăm puterea Americii pentru a salva visul american, inclusiv în cadrul ordinii mondiale post-americane. După cum este preferabil un multipolarism simetric, unipolarismului absolut, coruptibil absolut și permanent expus abuzului, frivolității, miopiei strategice și tranzacționismului moral. Dacă SUA nu va înțelege asta la timp, va rămâne singură într-o lume paralelă cu realitatea și se va transforma din „imperiu necesar" într-un „imperiu nociv" pentru lume și pentru sine.

În dorința de a-și păstra dominația mondială, în condițiile în care alți actori, aparținând altor tradiții culturale, au dobândit capacitatea de a contribui la definirea și garantarea ordinii mondiale, SUA a promovat în ultimii ani (trăgându-și și aliații după ea) politici care au distrus echilibrele de putere esențiale pentru menținerea păcii și totodată au provocat, uneori împotriva naturii, concentrări de putere ostilă ce vor fi extrem de greu de contraponderat. Purtându-se ca și când întreaga lume i-ar aparține, America a generat reacții adverse coalizând sau fiind pe punctul de a coaliza împotriva sa cea mai mare și mai dinamică parte a lumii. Au apărut astfel alianțe pe care în trecut Washingtonul a știut să le descurajeze. Pentru aceste alianțe aliații Americii (inclusiv România) sunt ținte predilecte.

Parteneriatul strategic al României cu o superputere precum SUA rămâne important. Aceasta, însă, numai atât timp cât el este o stradă cu două sensuri (respectiv atât timp cât părțile își respectă reciproc interesele și își concertează acțiunile) și cât interesele strategice ale partenerilor rămân congruente.

Într-o lume a interdependențelor și într-o vreme a războiului tuturor împotriva tuturor prin care se caută o nouă ordine internațională, România nu se poate izola, încercând a-și rezolva problemele de una singură și riscând să dispară într-un univers cultural străin de identitatea sa tradițională (europeană). Din această perspectivă, anti-americanismul funciar este o amenințare la adresa securității noastre naționale.

Amenințare care își găsește corespondent în pro-americanismul naiv. Dialogul cu interlocutorii mei americani pe teme precum separatismul Taiwanului sau războiul din Ucraina arată că dincolo de opțiunile tactice, sunt în discuție principii, obiective vitale și tradiții istorice care determină interesele strategice ale partenerilor noștri și care, în mod obligatoriu, trebuie să facă obiectul unei analize comune cu ei, realizată în termenii cei mai expliciți.

Fiecare am intrat în acest parteneriat cu scopul de a ne apăra interesele, iar nu de a sacrifica interesele partenerului mai slab în favoarea promovării intereselor celui mai puternic, precum și cu obligația de a ne defini împreună aceste interese în așa fel încât ele să nu se canibalizeze. Dacă unul dintre parteneri nu poate respecta aceste reguli de bază, relația trebuie reconsiderată și reamenajată într-un fel sau altul.

România a făcut eforturi imense pentru a-și însuși și apăra valorile subsumate „visului american"; și nu a greșit făcând aceasta. Să sperăm, dar mai ales să facem în așa fel încât România să nu rămână apărătorul acestui vis atunci când America a încetat să îl mai apere.

P.S. În finalul discuțiilor, numitorul comun al opiniilor exprimate de interlocutorii mei a fost acela că în legătură cu reunificarea Taiwanului cu China continentală, întrebarea aflată pe buzele cvasi tuturor este nu „dacă", ci „când".

Adrian Severin