• Tweet

Indiferent cine a organizat puciul de la Ankara, ceea ce se întâmplă în prezent în Turcia poartă numele de terorism de stat - adică folosirea de către autoritatea publică a fricii ca mijloc de guvernare. Ce va urma? Răspunsul nu este foarte greu de dat.

Urmează instalarea unui regim bazat pe represiune. Lucrul nu este chiar nou în Turcia. Pentru a o constata nu este nevoie să căutăm în Turcia premodernă, fiind suficient să studiem istoria Turciei kemaliste, ai cărei cetățeni știau că sunt liberi să facă tot ceea ce le permite armata. Diferența dintre ceea ce a fost și ceea ce va fi, este că de acum managementul prin teroare va avea caracter principal, în timp ce înainte era subsidiar.

Frica poate paraliza opoziția dar în exces poate genera o stare de ură și disperare care descătușează rebeliunea și răzbunarea. Acest mecanism explică și cruzimea cu care islamiștii erdoganiști îi tratează astăzi pe puciștii kemaliști. De aceea terapia prin frică are nevoie de un anestezic. El este fie de natură materială (bunăstarea) fie de natură spirituală (credința) fie o combinație a lor. Poporul acceptă autoritarismul dacă este justificat prin apărarea unor valori de care masa crede că depinde propria ei mântuire.

În acest sens turcilor le este oferit acum islamul. Dictatura trebuie exercitată în numele a ceva. Pentru kemalism, dictatul armatei avea loc în numele libertății care presupunea neutralitata religioasă a statului, pluralismul și respectul diversității. Pentru otomanism, dictatul se justifică prin nevoia de a apăra dreapta credință înscrisă în Coran. Este legic, deci, ca decesul kemalismului să însemne instaurarea unui autoritarism islamic.

Acesta nu este același lucru cu statul islamic - așa cum îl vedem, de pildă, în Iran. Nu este probabil ca Turcia să devină nici o teocrație revoluționară de tipul ISIS. Mai degrabă va fi un imperiu a cărui organizare politică va reflecta morala islamică. Ceea ce nu înseamnă neapărat introducerea șariei - a ordinii juridice musulmane. Un universalism imperial turc de inspirație otomană, va îngădui existența comunităților de orice confesiune și accesul lor la bunăstarea comunității etno-culturale dominante, în schimbul supunerii față de conducerea politică turcă, cu concepția ei de organizare a societății.

Pe termen scurt și mediu, cel puțin, nu doar rolul politic al armatei va slăbi ci și puterea ei propriu zisă în termeni militari, va fi mult diminuată. De teamă sau din lipsă de perspectivă personală, o mare parte a elitelor Turciei moderne va emigra, secătuind țara de puterea creierelor și brațelor ei. Conflictele interetnice (în primul rând secesionismul kurd) se vor intensifica. În atari condiții devine inevitabilă fuga capitalurilor, griparea comerțului și recesiunea economică. Va trece timp până când asemenea tendințe vor putea fi inversate.

Regimul politic erdoganist (cu sau fără Erdogan în frunte) va fi mai puternic din punct de vedere politic, însă într-o Turcie mai slabă. Mai puternic nu înseamnă și mai stabil întrucât, cu cât represivitatea crește, cu atât crește și ura ca reacție la ea; o ură care oricând se poate transforma din sentiment lăuntric în rezistență pasivă și din rezistență pasivă în insurecție.

Cursul actual al evenimentelor nu poate fi însă oprit, întrucât el corespunde cu psihologia poporului turc și orice altceva ar putea crea o dezordine și mai mare. Modificarea acestui model necesită resurse de putere și viziune - inclusiv de înțelepciune - care pentru moment lipsesc.

Reintroducerea pedepsei cu moartea, mai mult chiar decât suspendarea aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului, înseamnă ruperea Turciei de Europa. Deja, modul de tratare a prizonierilor și expunerea publică a acestora, transmite Europei că Turcia este altceva.

Nu că Europa ar fi superioară ci este pur și simplu altfel. În acest sens nu este în primul rând vorba că UE scoate de pe agenda sa integrarea Turciei post-kemaliste, ci că Turcia neo-otomană abandonează agenda integrării sale europene. Divorțul UE de Turcia este cumva unul amiabil sau, în orice caz, din voința ambelor părți.

Aceasta va rezolva nu numai dilema integrării europene a Turciei, închizându-i porțile UE, ci și pe aceea a identității UE, definită prin contrast cu Turcia; la fel cum altădată Europa și-a dobândit conștiința de sine prin contrast cu Califatul otoman. Este vorba despre identitatea culturală, care va repune în "valoare" distincția, ca să nu spunem opoziția, între creștinism și islam, precum și despre identitatea geopolitică, limitând UE la rolul de putere regională; sau chiar subregională, dacă ne gândim că UE, și cu atât mai puțin Germania, nu epuizează spațiul european.

Vestea bună vine pentru federaliștii europeni: fără Turcia și fără Marea Britanie, proiectul Statelor Unite ale Europei - mai exact Statele Unite ale Europei Mici - redevine fezabil. Marele lui obstacol rămâne nu suveranismul central și est-european, ci nostalgia Reichului german. Uniunea Europeană cu două viteze nu este preambulul democrației transnaționale europene ci acela al unei noi împarțiri a Germaniei și, evident, a Europei.

"Arabizarea Turciei" - proces prin care se înțelege revenirea Turciei la identitatea culturală arabo-musulmană (chiar dacă alfabetul latin va coexista cu scrierea arabă) și reasumarea rolului geopolitic de integrator și ordonator al spațiului arabo-musulman - va impune revizuirea relației cu SUA, punând totodată într-un alt context raporturile cu Rusia, Israelul și Iranul.

Apropiindu-se de Rusia și chiar de Israel, pentru a-și mări astfel gradul de libertate în raport cu SUA, fi-va oare Turcia primul membru al NATO care va părăsi alianța? Răspunsul este negativ. Pe de o parte, ea este, totuși, prea slabă pentru o confruntare totală cu America. Pe de altă parte, prezența ei nominală în NATO este o bună bază de negociere cu Rusia, după cum dizidența (prorusă) în NATO este o bună bază de negociere cu SUA. Primul care va părăsi NATO va fi America. Nu de jure ci de facto. Turcia o va face în același stil.

Bazele ideologice ale despărțirii SUA de NATO au fost puse de Președintele George Bush Jr., atunci când a inversat principiul "împreună dacă se poate, singuri dacă este nevoie", trasformându-l în formula "singuri dacă se poate, împreună dacă este nevoie", precum și atunci când a afirmat că "America nu își alege țintele în funcție de aliați, ci își alege aliații în funcție de ținte". Rămânerea SUA în NATO după dispariția ordinii mondiale bipolare, a fost justificată numai de împrejurarea că prezența acolo îi oferea un drept de intervenție în geo-strategia europeană.

Cu cât UE devine mai mică și mai provincială, cu atât distanța dintre obiectivele strategice europene și cele americane crește. Pe când preocupările sale cele mai acute se leagă de viitorul confruntării cu China (în contrast cu curtea pe care Berlinul, Parisul și Bruxellesul o fac Beijingului), Washingtonul nu mai poate accepta să garanteze securitatea statelor baltice (misiune din punct de vedere militar practic imposibilă) sau să își sacrifice interesele de cooperare cu Rusia, apărând granițele sovietice ale Ucrainei sau Georgiei, în timp ce nu mai poate conta pe solidaritatea fermă a Turciei.

Oarecum pe aceeași linie de raționament, SUA își spun ca angajamentul total în susținerea Israelului devine prea costisitor pentru ele, reducându-le marja de manevră în raport cu statele arabe, al caror sprijin s-ar putea dovedi esențial în competiția americano-chineză. De aceea, socotind că Israelul are de acum și capacitatea de a se apăra singur, Washingtonul plănuiește, după toate semnele, o decuplare de Ierusalim; de care și Ierusalimul este conștient. Or, asta face din Israel, puternic afectat de coșmarul "primăverii arabe", un susținător logic al neo-otomanismului turc, Ankara fiind preferabilă Teheranului ca lider și gardian al ordinii în lumea arabo-musulmană.

Astfel se conturează triada Rusia-Turcia-Israel ca factor de referință în Orientul Mijlociu. Decât să i se opună și totodată să îi preia funcțiile, globalizând NATO în pofida opoziției "vechii Europe", SUA vor prefera să o tolereze și să o supravegeze de la distanță; eventual în cooperare cu Rusia însăși, care se va simți mai bine nefiind singură în cușcă cu leul turc.

NATO nu va dispărea, deci. Formal va supraviețui dar va deveni irelevant. Irelevanța NATO, deplasarea centrului de interes strategic al SUA în Pacific și bulversarea trilateralei ruso-sceptice Polonia-România-Turcia prin apariția trilateralei Rusia-Turcia-Israel, echivalează cu prăbușirea sistemului de securitate al României, care tocmai pe aceste structuri se baza. (Cât de util ar fi fost acum cuplul de forțe alcătuit din trilaterala România-Turcia-Israel și Italia-România-Rusia, propuse de mine în 1998?)

Cu excepția Poloniei, Ucrainei, parțial Georgiei și a... Kosovo, în jurul României, cât vezi cu ochii minții, sunt numai state care își armonizează interesele cu cele ale Rusiei. Ucraina este în haos și se destramă. Georgia riscă strivirea în cleștele ruso-turc. Kosovo este nerecunoscut și aproape eșuat. Polonia este prea departe și prea puțin. Pirueta turcă schimbă radical situația strategică în Marea Neagră, în defavoarea Bucureștiului, unde triumfalismul atlanticist al noului limbaj de lemn nu poate ascunde deruta.

Romania s-a culcat în siguranță și s-a trezit în foc încrucișat. Unii spun că nu putem face nimic. Dacă este așa, atunci să facem ceea ce trebuie. (sic!)

Adrian Severin