• Tweet

Uniunea Europeană a fost supusă pe neașteptate unei terapii de șoc, într-o perioadă extrem de nefavorabilă. La scurt timp după Brexit. Și în condițiile în care se coagulau în interiorul ei grupuri de state cu interese și cu viziuni diametral opuse. Pe acest fond, pandemia și războiul din Ucraina zgâlțâie din temelii marea organizație europeană. Oare va fi capabilă UE să se reformeze din mers și, astfel, să reziste?

Tensiunile, chiar și până la pandemie, s-au acumulat atât din interior, cât și din exterior. În interior, statele - hai să le spunem fondatoare - ale Uniunii Europene, cele existente în această organizație economică, politică, vamală și financiară înaintea căderii Zidului Berlinului, s-au văzut confruntate cu statele primite ulterior, cele care făcuseră parte din lagărul socialist și respectiv din CAER. Acestea au venit în Uniunea Europeană cu mult entuziasm și cu speranța unui viitor mai bun. Care nu putea fi asigurat altfel decât prin manifestarea din direcția statelor fondatoare a unei generozități de natură să le ajute să recupereze uriașul decalaj economic. La rândul lor, fără să o mărturisească explicit, statele fondatoare au văzut o oportunitate în lăgirea aproape explozivă a UE. Și nu numai în sensul lărgirii pieței economice libere și a creșterii potențialului acesteia. Ci și sau mai ales pentru că astfel ar fi putut beneficia de materii prime la prețuri spectaculos de mici, de un uriaș rezervor de forță de muncă ieftină, de piețe noi de desfacere semnificativ de mari și, nu mai puțin, de influență politică. Pentru Germania în special, motorul economic al UE, reunificarea și apoi primirea de noi membri, care indiscutabil au intrat cei mai mulți în sfera ei de influență, a însemnat crearea premizelor pentru a se debarasa de tutela Statelor Unite instituită după război. Au existat astfel destul de multe perioade critice în care, la semnalul Germaniei, Uniunea Europeană a instituit restricții disimulate sau chiar fățișe în ceea ce privește penetrarea capitalului american și, totodată, mai mult sau mai puțin discret, aceeași Germanie și-a înșurubat interesele economice și chiar politice cu cele ale Federației Ruse. Cele două categorii de state nou intrate în UE, unele din faimosul Grup de la Visegrad, celelalte admise ulterior, au beneficiat, cu sau fără ghilimele, de tratamente diferite. În linii mari însă, ele s-au simțit călcate în picioare, umilite, restricționate și exploatate de statele din nucleul dur, ai căror reprezentanți vorbeau de dimineața până seara despre coeziune, dar în parctică semnalizau lipsa de coeziune. Iar această situație a generat forme diferite de rezistență - nu prea a fost cazul României - și tentative din ce în ce mai insistente de a-și recupera suveranitatea și de a acționa din ce în ce mai mult în interes național, atunci când interesul național venea în coliziune cu interesul comunitar, care se identifica cu cel al statelor din nucleul dur.

Și parteneriatul dintre Statele Unite și Uniunea Europeană a avut mult de suferit. Alegătorii din Statele Unite începuseră să se sature să finanțeze din propriul portofel apărarea și securitatea europeană. Făceau presiuni din ce în ce mai mari pentru întărirea NATO, mai ales pe flancul sud-estic și nu doar exclusiv prin siluirea Trezoreriei americane.

Iar într-un final, ca o lovitură de măciucă, a venit Brexitul, care a dat peste cap întreg echilibrul puterilor europene, fie și doar prin faptul că, în toiul disputei dintre Berlin și Paris, a dispărut un arbitru. Și totdată a dispărut un cenzor al apropierii periculoase și imorale dintre Berlin și Moscova.

Pe acest fond au venit valurile succesive de pandemie, care au dat peste cap, prin costurile lor exorbitante, costuri normale sau artificiale, economiile tuturor statelor europene. Lovind, firește, mai dur în cele mai slabe. Germania, susținută de Franța, s-a repliat și a recurs la diferite scheme de susținere a mediului de afaceri și populației. Aceste scheme au fost mai degrabă concepute pentru a fi aplicate la nivelul întregii comunități, în paralel cu schemele strict naționale. Pe acest fond, rolul Comisiei Europene, întotdeauna secondată de Parlamentul European - secondată și nu controlată, din nefericire - a crescut exponențial. Reușind să impună statelor nu numai seturi de restricții, unele raționale, altele iraționale, ci și costuri legate de achiziționarea instrumentelor medicale, în vederea combaterii coronavirusului. Cel mai spectaculos și în același timp cel mai scandalos episod a fost consumat atunci când, peste capul statelor, doamna Ursula von der Leyen, șeful Comisiei Europene, a încheiat un contract secret vizând achiziționarea unei cantități uriașe de vaccinuri, într-un număr disproporținat de mare față de nevoile populației europene. Scandalul generat a fost pe măsură. Și se pare că e de natură să blocheze alte două demersuri asemănătoare, unul legat de achiziționarea, în numele statelor, de petrol, gaze și curent electric, cel de-al doilea vizând aplicarea unui nou set de sancțiuni împotriva Federației Ruse. Iar de aici se poate răsturna căruța.

Dacă, în ceea ce privește pandemia, între statele europene a existat o oarecare solidaritate, în materie de răspunsuri prin sancțiuni adresate Moscovei, solidaritatea este din ce în ce mai mult pusă sub semnul întrebării. O serie de state pun pe primul plan necesitatea vitală de a consuma în continuare petrol și gaz rusesc, alte state sunt de acord să-și sacrifice interesele pe altarul cauzei ucrainene și să utilizeze soluții alternative și, în fine, o a treia categorie de state, mai ales cele de pe flancul sud-estic, sunt decise să meargă cu sacrificiul până în pânzele albe. Din nou, deci, interesele divergente riscă să acționeze cu o forță mai mare, de natură să copleșească interesele comune.

Și iată că, pe acest fond, s-a produs un fenomen nemaipomenit. Dacă este adevărat că Germania continuă, în ciuda crizelor de la care nu se poate sustrage, să fie principalul motor economic al Uniunii Europene, ea a încetat să mai îndeplinească și rolul de pilot politic. A fost decuplată de această poziție și de către Statele Unite, și de către partenerii europeni, în special de către Franța. În mod miraculos, rolul Berlinului a fost preluat cu multă fermitate, cu înțelepciune și cu diplomație de către Varșovia. Polonia devine astfel, într-un interval extrem de scurt de timp, odată cu schimbarea polilor de putere europeni, o țară care determină cele mai importante decizii.

Dar și această situație se adaugă celorlalte pe care le-am relevat și, împreună, creează un context periculos. Uniunea Europeană a intrat pe o turnantă, la capătul căreia fie se desface în bucăți, ceea ce ar da o satisfacție supremă Moscovei, fie se reformează și devine mai puternică decât oricând.

Sorin Rosca Stanescu