• Tweet

S-a terminat cu TIFF-ul, s-a terminat cu glam-ul Clujului. În ultima zi de fast, la minunatul show de la Da Pino, Loredana (pe care nu știu de ce o apostrofează atât de răutăcios unii) a reușit, printr-o explozie de spontaneitate, sunet și dinamică, să entuziasmeze toată lumea bună care a fost prezentă să-și ia la revedere de la acea atmosferă de rafinament, show și film, dându-și întâlnire peste un an.

Cu un pic de neliniște, în legătură cu ceea ce va urma, se vor fi îmbrățișat, întrebându-se în sinea lor când și cum va arăta reîntâlnirea peste un an... Toți speră că viața lor o să revină la ceeace ei numesc "normalitate". Dar normali vor fi doar cei care erau așa, și înainte de pandemie, și înainte de cele 20 de ediții ale festivalului de film. Trecem, totuși printr-o boală, nu participăm la un miracol...

În fapt, ne întoarcem la amărâta de viață de fiecare zi. Ne întoarcem la ură, distrugere, delațiune. Si mai ales a delațiunii, pe bani sau gratuit, din dorința pură de a face rău mi se pare cea mai mare cădere pe care o suportă azi poporul român. Căci resuscitarea delațiunii, sub orice formă ar îmbrăca ea, în fața procurorului, ori lansată prin intermediul presei e acel ceva, care lucrează împotriva sufletului și arde precum acidul sulfuric orice umbră de morală pe care acest popor o mai avea cândva.

La școala primară, am învățat că cel mai urât lucru pe care îl poate face un om este acela de a umbla cu pâra. Acum, acest lucru pare a fi de laudă. Nu sunt puțini cei care deschid site-urile, dimineața, așteptând să citească "știri" - de fapt amănunte din viața personală a altor oameni; vieți care de fapt aparțin doar celor pe care le trăiesc. Amănunte obținute fraudulos, filmări "curajoase" din spatele unei perdele, înregistrări ilegale, și alte metode care se perfecționează pe zi ce trece...

Mărturisesc că-mi era dor să fiu "supravegheat" și iată că am aflat, zilele trecute, că generația tânără de securiști (angajați ca ziariști) au revenit la metodele consacrate ale înaintașilor lor. Ascultă pe la mese. Cam jenant. Dar, mă rog, asta e. Așa se întâmplă când te ocupi cu scrisul doar ca "acoperire" tragi cu urechea pe la mese, cât să-ți iasă de-un raport, (sau/și de un articolaș scremut, da, chiar așa!), despre ce vorbesc "țintele" la o cafea, pe terasă. Mă bucur totuși că sunt atât de important, încât "unitatea" trimite de la București, pe bani buni un "ziarist" (chiar și fără talent la scris), să asculte ce vorbește la o terasă un pârlit ca mine... Asta e. Talentul nu ți-l dă "unitatea" la angajare, o dată cu numele conspirativ...

Totuși, i-aș atenționa pe șefii lui (de la ziar, sau de la unitate, n-are a face), că omul n-are talent nici cu "supravegherea". Să întrebi în prealabil chelnerul de la terasă dacă mă cunoaște, la ce oră vin să beau cafeaua și cu cine mă întâlnesc de obicei, e, totuși, descalificant, chiar și pentru un securist/ziarist fără har... Cum toți chelnerii de la terasă îmi sunt amici, în zece minute am fost anunțat că cineva se interesează discret de mine, de programul meu și am știut că voi fi supravegheat. Drept care, am făcut ceeace fac, învariabil, aproape în fiecare zi, m-am întâlnit cu aceeași oameni cu care mă văd de 25 de ani, și cu care vorbim despre te miri ce...

Ce n-a observat, în timpul misiunii (în care, probabil câteva zile a pândit un loc liber lîngă masa mea, să poată asculta ce vorbesc), "ziaristul" bucureștean trimis în misiune, să asculte ce și cu cine vorbesc, a fost un anume personaj extrem de interesant și fascinant. Un pensionar decent, puțin adus de spate, care zilnic trece de-a lungul teraselor, în jurul orei unsprezece, oprindu-se din loc în loc. Dar pentru a "observa" strada și a o simți, ca apoi să poți scrie despre ea, iți trebuie talent. De ziarist, dacă nu chiar de scriitor. Ce e fascinant la extraordinarul personaj despre care vă vorbesc, este faptul că acesta se oprește doar în fața pomilor, presărați din loc în loc, între terase...

Se oprește, se apropie de fiecare trunchi, îi atinge cu un gest cald, pe fiecare. Îi mângâie, se uită de sus până jos la ei, verificând cu privirea dacă sunt în regulă, sănătoși, le adresează cu voce șoptită câteva cuvinte, ca apoi să se mute, pentru același ritual, în fața următorului copac. Totul cu un firesc indicibil, care aproape scapă atenției superficiale a celor din jur. Mai ales a celor care se concentrază să tragă cu urechea la ce se discută la masa de lângă ei...

La ora aceea, prin fața cafenelelor trec în sus și în jos, sute de oameni, care cu siguranță că nu remarcă dialogul aproape uman între pensionarul clujean și copacii în fața cărora se oprește. Un dialog șoptit, atingeri calme, privirea lui care mângâie trunchiul copacului, și el brăzdat de riduri, ca și fața zâmbitoare a omului. Doi bătrânei. Un om și un copac din Cluj, care își dau mâna, care se întreabă unul pe celălalt de sănătate.

Fără să știu că cineva mă supraveghează atent, îl priveam pe bătrânel ca de fiecare dată, precum într-un ritual. Se îndrepta spre cu "prieten" al lui, un copac, zâmbitor, bucuros de revedere, îi râdeau ochii albaștri, un pic decolorați și toată ființa lui radia bucurie. Am privit copacul, instinctiv și pentru o clipă mi s-a părut (sau a fost real?) că un tremurat ușor i-a cuprins întraga coroană, de la frunze și până la cele mai de sus mlădițe. Mai avea câțiva metri până să ajungă în fața copacului, mutase plasa de rafie din mâna dreaptă în cea stângă, pregătit să atingă copacul.

Deodată a izbucnit, în fața omului, un "trotinetist" cu un rucsăcel în spate, iar după o frână disperată a reușit să nu-l spubere pe bătrânel și să-l doboare pe trotuar. O liniște ca după catastrofă s-a instalat deodată. Pe terasă toată lumea a respirat ușurată, pensionarul s-a sprijinit de prietenul său, copacul, iar trotinetistul cu cercel în nas a dispărut subit, fără un cuvânt, fără scuze, fără un gest, pe aceeași trotinetă imbecilă. Bine a scris acel hâtru al cărui nume nu-l știu : "Trotineta este un dispozitiv mobil pentru bărbații cărora le plac motocicletele, dar preferă să simtă vântul prin vagin".

Iată, așadar, cum pierzând timpul cu teme mici, oameni neinteresanți și expirați, așa cum sunt eu, poți rata un reportaj bun. În curând va începe Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Voi fi de găsit pe terasa de la Romischer Kaizer, zilnic, dimineața, împreună cu prietenul Cristian Radu, directorul festivalului. Din care fur câteva versuri, numai bune pentru a încheia acest text. "După o zi tulburată/ plină de măcelărire de carne omenească/ vicleșuguri de oameni proști/ și alte atâtea rușinoase și urâte fapte,/ te priveam dormind/ cu fruntea acoperită de rouă,/ știind că va veni o zi/ al cărei răsărit/ nu o să îl mai vedem."

Octavian Hoandră