• Tweet

În Logionul 114 care încheie Evanghelia gnostică după Toma - coroana textelor de la Nag Hammadi -, Simon Petru le-a spus ucenicilor: „Să ne părăsească Maria, căci femeile nu sunt vrednice de viață”, la care Iisus i-a răspuns: „Eu însumi o voi călăuzi spre a o face bărbat, ca astfel ea să poată deveni un duh viu, asemănător bărbaților. Căci orice femeie care se va face pe sine bărbat va intra în Împărăția Cerului”. („Evanghelii gnostice”, Editura Herald, București, 2005, pag. 123).

Ioan Petru Culianu interpretează mitul androginului din Evanghelia după Toma din perspectiva gnozei dualiste și a restabilirii unității spirituale a sinelui. În limbajul simbolic al textelor gnostice femininul este adesea asociat cu psyche, sufletul inferior, pământesc, pasiv sau legat de materie, în timp ce masculinul simbolizează pneuma, spiritul divin, lumina, intelectul transcendent.

Dobândirea stării androgine echivalează cu accederea în Împărăția Cerului. Cel care va izbuti să își unifice contrariile interioare va deveni un „monachos” - cel singur, cel unificat -, o ființă completă care nu mai este fragmentată de iluziile duale ale acestei lumi. (Ioan Petru Culianu, „Arborele Gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la nihilismul modern”, Editura Polirom, Iași, 2005, passim). 

Pentru Mircea Eliade, mitul androginului reprezintă arhetipul antropologic al totalității pierdute și al perfecțiunii primordiale (Mircea Eliade, „Mefistofel și androginul”, Editura Humanitas, București, 1995, passim). Primul pilon al interpretării lui Eliade este împlântat adânc în conceptul Coincidentia oppositorum al lui Nicolaus Cusanus, care susține că divinitatea și starea primordială a lumii presupun o sumă a tuturor atributelor, unde polaritatea masculin/feminin, coexistă în mod armonios și androginul este expresia plastică a acestei totalități divine pământene.  

Al doilea și al treilea pilon sunt reintegrarea și nostalgia originilor. Separarea sexelor este văzută ca o ruptură de ritm cosmic. Prin urmare, miturile și ritualurile de androginizare din practicile tantrice sunt încercări de abolire a timpului istoric și de restaurare a stării paradiziace de dinaintea separării sexelor, adică a Evei din coasta lui Adam.

Androginul lui Eliade aspiră la statutul de arhetip universal, o structură permanentă a conștiinței umane care transcende culturile, regăsindu-se deopotrivă în șamanism, misticismul indian, gnosticism, kabbală sau în literatura romantică europeană, de pildă „Séraphita” lui Balzac. 

Culianu îi reproșează lui Eliade lejeritatea metodologică prin care generalizează fenomenele religioase. Eliade unește manifestări din epoci și spații complet diferite, șamani siberieni, gnostici din secolul II, texte din Zohar sau gânditori romantici pe care îi așază sub umbrela arhetipului androginului. 

Prin despărțirea de mistagogul Eliade, inițiatul Culianu arată că un simbol este forjat de contextul istoric și structural care determină adevărata sa funcție și îl smulge din vocația lui universală. Pentru Culianu, arhetipurile lui Eliade sunt o flotă de entități metafizice, neverificabile științific, care plutesc naiv pe un ocean iluzoriu. 

Dacă Eliade vedea androginul ca pe o structură a sacrului neschimbătoare, Culianu analizează mintea umană ca pe un calculator care rulează scenarii bazate pe reguli logice și combinații binare. Mitul androginului iese din torpoarea de nostalgie a sacrului, și aliniază rezultatul predictibil al unui set finit de reguli de gândire, dintr-o suită de posibilități logice ale unui sistem combinatoriu. 

La Eliade, androginul din textele gnostice precum Evanghelia după Toma servește viziunii sale optimiste despre mântuire prin sinteză și reconciliere, pe când la Culianu, interpretarea este radical diferită și gnoza nu caută o împăcare generală a contrariilor lumii acesteia, de vreme ce gnosticii erau dualiști extremi, care disprețuiau lumea materială creată de un demiurg rău. 

Prin urmare, transformarea femeii în bărbat din Logion 114 nu este o „nuntă mistică cosmică” cum tindea Eliade să o idealizeze poetic, ci o respingere violentă și totală a biologicului, a procreării și a dinamicii materiale. Pentru Culianu, androginia gnostică este o mecanică mentală de izolare ascetică a spiritului - pneuma - de sub tirania trupului și a sufletului inferior.

În „Arborele gnozei”, Culianu explică cum dintr-un set limitat de propoziții, precum rostirile lui Iisus din textul tomist, mintea umană poate genera ramificații teologice infinite. Textul lui Toma funcționează ca o matrice, speculează Culianu, în care Împărăția lui Dumnezeu nu mai este un eveniment istoric ce va să vină, ci o realitate spirituală deja răspândită pe pământ, dar pe care oamenii pur și simplu nu o văd („Evanghelii gnostice”, Editura Herald, București, 2005, Logion 113, pag. 122). 

Dacă filozoful Hans Jonas interpretase gnosticismul din perspectiva existențialismului modern, ca pe o criză de alienare și angoasă în fața lumii, Culianu folosește Evanghelia după Toma tocmai pentru a nuanța sau chiar contrazice această teză. El arată că textul tomist nu respiră neapărat anxietate sau teroare existențială, ci emană o stare de iluminare senină, triumfătoare și o deplină autonomie a sinelui, demonstrând că experiența gnostică primară era mai contemplativă decât o simplă traumă a căderii în lume. 

Culianu a abandonat abordarea istorică tradițională în favoarea metodei morfodinamicii cognitive. Gnosticismul și formele sale ulterioare nu s-au transmis neapărat prin influențe istorice directe, ci au fost generate de mintea umană ca structuri fractale. Ideile și curentele religioase sunt doar proiecții tridimensionale ale unor dinamici dintr-o dimensiune superioară. 

Pentru că vedea fractalii ca pe o realitate universală a culturii, Culianu a demonstrat în capitolele finale din Arborele gnozei că nihilismul modern și viziunile științifice contemporane sunt ramificații ale aceluiași fractal gnostic. Fractalii limpezesc istoria religiilor și o transformă într-o povară agreabilă și predictibilă. 

Cornel Ivanciuc